Știți cum e pădurea în perioada asta? Vă spun eu, fiindcă trec prin ea destul de des: este ca un copilandru aflat la pubertate, căruia-i mijește mustața, care nu se simte  prea confortabil, fiindcă-l încearcă o ușoară acnee și de care nu prea poate scăpa altfel, decât la înfrunzire. Mai durează puțin până mugurii lui vor exploda de verde și care se vor pune în mișcare, spre fructuoasă fotosinteză. Apoi, după un timp, nu te mai prea poți apropia de ea oricum, n-o mai poți tu drăgăli când vrei… fiindcă, aidoma unui băiat devenit bărbat, pădurea poate reacționa în fel și chip… Din cauza asta trebuie să pășești cu grijă, cu precauție, fiindcă de peste tot zvâcnește dorința de viață, de jos de la tălpile-rădăcini și până hăt, sus la vârfurile de păr a celor mai înalte ramuri.

Cu băieții trebuie să te comporți diferit. Deși, teoretic, femeia este sexul slab, în practică, lucrurile stau fix pe dos. Nu vorbim de forța fizică, ci de forța emoțiilor. Nu spun că bărbații nu sunt sensibili, dimpotrivă, capacitatea lor de gestionare a emoțiilor este oarecum inferioară celei feminine. Nu vă supărați băieți! Balanța între sexe se înclină în perfect balans la un moment dat, drept pentru care, dacă voi ați mers cândva cu pieptul dezgolit în luptă, apoi, de-asta femeile nasc prunci! Și culmea, ele nasc chiar și în zilele noastre. 😉 Avantaj voi!

Așa și eu, pe când încă mai eram “fată verde cu părul pădure”, am mai copilărit eu ce-am mai copilărit, dar nu așa oricum, ci cu un copil într-o mână și cu visele-n cealaltă, dar cu inima tot pe jumătate. Jumătatea plină a paharului meu, nu mai suplinea ce aveam eu nevoie, nu mă mai putea minții frumos și, din toată candoarea pruncului, pe care o primeam din plin ca tânără mămică,  încercam din răsputeri să-mi fac barcă, iar din cântecele și râsetele lui, vâsle, cu ajutorul cărora să trec oceanul acela mare al vieții, denumit “Ce-o să zică lumea”, despre care cu siguranță majoritatea ați auzit. Dar l-am traversat, până la urmă, cu toate pânzele sus, cu toate că valurile lui stăteau să mă mănânce și alta nu. Dar nici măcar nu m-au înecat, și ce să vezi, într-o zi, nu știu când și cum, dar dintr-o dată, vieții mele, din ale cărei zile le iubeam nespus pe cele de luni, i s-a mai adăugat o preferință, cea a zilelor de joi.

Era o zi de joi, când, după 16 ani, mă regăseam în același spital, unde aveam să devin din nou, mamă. Dacă prima dată eram o ființă, ai zice că, naivă, la cele 21 de crude primăveri de-atunci, atunci, acum, la cele 36 de coapte veri, mă încerca un fel de sentiment de “știu eu cum se face, am mai trecut prin de-astea”, deși, nu, nu știam și nici n-am mai trecut, fiindcă era o experiență cu totul diferită. Doar ideea că mi s-a mai întâmplat, îmi dădea un oarecare confort și senzația unui dram de pricepere. Dacă de data aceasta, am plecat de-acasă cu bagajul cu cele necesare, bine rânduit, apoi în minte și în inimă, toate-mi erau așezate “zeis”, brici, ca la carte, iar pe locul de dinainte, ca de obicei, ședea Dumnezeu, pe care, nimeni și nimic nu-l clintește din locul său, cu toate că, recunosc, Aghiuță, de multe ori, dă târcoale de după colț, doar, doar, s-ar ridica să se așeze el. Colțul minții mele…! “Înapoia mea, Satană”, îi zic, atunci când simt că depășește zona tupeului admis și abia apoi pornesc. Așa am pornit și de data aceea în viață, demnă și cu pasul apăsat, așa cum știu eu s-o fac cel mai bine. Știam că totul este posibil, că orice se poate nărui într-o clipă și atunci, la fel ca în absolut tot ce am deprins să fac vreodată în viața mea, am ieșit din casă cu un “Doamne-ajută!” hotărât,  închinând crucea, iar cu ochii țintă către el, săgetându-l cu privirea și cu arătătorul înspre pântec, i-am zis: “orice-ar fi, tu, să grijă de copii!”

Și m-am dus! M-am dus să nasc, să redevin!

Era într-o zi de joie-verde și cu oarecare bucurie timidă, mai aveam puterea de a fi recunoscătoare universului, că nu mi s-a nimerit sorocul, oblu în vinerea Paștilor. De data aceasta, datorită indicațiilor medicilor, vârstei și antecedentelor, copilul avea să vină pe lume printr-o operație de cezariană, nu pe cale naturală. Și așa a venit! Și nu a venit oricum, ci sănătos și cu multe binecuvântări! Nu am mai avut parte de un travaliu de film horror, nu, dar de senzațiile de “ca și călcată de tren” n-am scăpat, atât cât să nu uit niciodată că, mamă nu te naști, ci devii. La soacre este invers!

Femeile nu trebuie să întărească ceea ce spun, ele n-au nevoie de nicio schemă desenată ca să mă priceapă, dar am auzit că există și bărbați care au asistat la nașterea pruncilor lor. Chapeau, băieți! Așa că, eu pe aceștia mizez!

În rest, nu mă consider mai presus decât oricare alt om, prin care s-a mai săvârșit o lucrare a mâinilor Lui. Și plec capu’ și nu mai zic nimic, decât Doamne miluiește! Căci dacă mie mi-a fost greu și altor femei la fel, apoi la facerea lumii cum o fi fost…?!

Ca mamă de al doilea prunc, emoțiile nu au fost mai puțin intense față de prima dată, ba chiar mult mai puternice. Tocmai fiindcă știi câtă fragilitate și responsabilitate îți așează Dumnezeu pe brațe, la sân, pe umeri și în casa ta. La fel cum perioada sarcinilor diferă foarte mult una de cealaltă, apoi și experiențele creșterii pruncilor nu sunt trase la indigo. De data aceasta eu nu am simțit nicio clipă povara nici a sarcinii, nici a îngrijirii puiului, decât prin faptul că, era un grăsan hrănit exclusiv la sân, care-mi rupea spatele când îl ridicam, spălam… În rest, toate zilele cu el mi-au fost și încă îmi sunt balsam. M-a recompensat cu atâtea zâmbete și cu atâta iubire pură, încă din prima lui zi de viață. Un copil normal ca toți copiii, dar care-ți intră sub piele, care nu are o problemă să fie afectuos și să-și exprime afectuozitatea. Apoi, 4 ani am fost de nedespărțit. Nici măcar o zi sau o noapte nu am stat separați și nici în cele mai sumbre scenarii pe care mi le-aș fi jucat în cap, nu aș fi putut să-mi imaginez că, în afară de necruțătoarea moarte, cineva de pe lumea asta, ar fi vreodată capabil s-o facă. Până într-o altă zi, una în care în loc să se sărbătorească, se condamna la umilință silnică în folosul nimănui…

Viața cu adevărat bate filmul și este mai cumpătat să nu spunem vreodată, “niciodată.” Însă, locul durerii s-a vindecat prea frumos de-atunci, cicatricile mi s-au transformat în tatuajele cu care mă mândresc și cu care voi intra în pământ și ar fi păcat ca această zi să se transforme într-una tristă. Ideea este de a sărbători nașterea și  (re)renașterea. De a da slavă lui Dumnezeu pentru felul Său unic, de a ne mântui pe noi, oamenii. De a ne șlefui, de a ne crește… de a ne face să vedem cât de mari și multe sunt minunile Lui! Nu eu am făcut ceva excepțional cu viața mea, ci EL a făcut ca viața mea să fie de excepție! Cine sunt eu, nimic mai mult decât un puf de păpădie… doar că, am primit bucuroasă zborul ce mi-a fost dat să-l zbor și ceea ce mi-a fost scris până acum să fac, am săvârșit. Am acceptat ghidajul care m-a adus unde sunt azi, și am renunțat la tot ce mi s-a luat, chiar dacă uneori m-am încăpățânat să țin cu dinții de ceea ce nu era menit să fie veșnic al meu, fiindcă am înțeles la timp că, nimic forțat nu te poate face fericit și că cel mult poate să te înrobească.

Sigur că basme mi-am făcut și eu în mintea me, fel de fel, recunosc, ca orice om. Iar fetele, spre deosebire de băieți, cam toate se văd prințese măcar pentru o zi din viața lor. Eu am fost prințesă pentru o zi, nu o dată ci de două ori și habar n-am dacă numărătoarea se încheie aici, legat de asta. Numai Dumnezeu știe! Însă, nu mi-am plănuit viața, doar mi-am urmat inima și mi-am trăit-o astfel încât să nu mă mint în primul rând pe mine și în al doilea pe ceilalți.

Ei, și de-atunci au trecut deja 9 ani de zile și vreau să-i spun puiului meu că datorită lui eu sunt o mamă fericită și că prin el, eu am crescut atât de mult… Nu de creșterea pe lung sau pe lat e vorba,  ci de altfel de creșteri, în altă dimensiune și că indiferent unde va fi în această zi din viața lui, la un moment dat, sau cine-i va cânta vreodată “La mulți ani”, din inima mea el nu va pleca niciodată. Pentru că mamele, indiferent cât de bune sau nu prea, reușesc să fie unele dintre ele, atâta timp cât te-au purtat în pântec, te-au născut și te-au crescut, niciodată nu vor putea fi egalate de nimeni în iubirea lor pentru prunci, fiindcă întotdeauna aceasta va fi cu 9 luni mai mare decât oricare altă dragoste! Ție, pui, cu toată inima.