cu o singură lovitură în dreptul carotidei
(tu-i spuneai cariatidă)
putea s-o doboare bufonul
bufonilor însă
cine să-l mai facă să plângă şi apoi cum
sprijinit în lacrimi
să mă ridice
să râd până îmi creşte-o coroană
cu ea de-a ‘zvârlita
dragostea mea
în tine să dau
dintre toate iubirile ce mi-au smălțuit
labirintul nopților fără pleoape
– anemone plăpânde pe galbene velocipede
pedalând scurtcircuite deja consacrate –
doar una mi-a prezis sfârșitul
îngăduie să specific: al lumii
mă topesc și-acum de uimire
nu s-a-nșelat decât
asupra veacului de singurătate
ce amănunt lipsit
de importanță
dacă e să-mi dai încaltea
jumătate
foto sursa
acolo unde meridianele mele aleargă
la țuguiat capăt de lume
vin chiromantule să-mi prezici viitorul
dar nu înainte
ci mult după ce el se va fi întâmplat
la fel cum într-o librărie ridici de pe raft cea
mai ochioasă carte și te uiți furișat la ultima pagină
sperând în acele rânduri finale o cheie… Citește și după ce el se va fi întâmplat
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
