„Principalul lucru este credința în viață, esenţială și vitală, prin ea supraviețuim.”
Lou Andreas-Salomé
Poetă, eseistă și intelectuală de origine rusă, Lou Andreas-Salomé (12 februarie 1861– 5 februarie 1937) și-a asumat o libertate la care femeile moderne doar visau, în vremuri în care o astfel de atitudine era practic imposibilă. A devenit filosof într-o epocă în care femeilor le era interzis să înveţe filosofia. A fost muză pentru Rilke, care i-a trimis scrisori pasionate de dragoste şi i-a dedicat volumul “Cartea Orelor”, şi pentru Nietzsche, care a stabilit cele 10 reguli pentru scriitori într-o scrisoare adresată ei și a cărui operă „Așa grăit-a Zarathustra” este inspirată în mare parte de personalitatea ei.
„Poezia se găseşte între vis şi interpretare.”
La vârsta de cincizeci de ani, înțelegând brusc problemele umane pe care le examinase anterior prin prisma filosofiei, acum tratate de noua știință a psihologiei, Andreas-Salomé a devenit prima femeie psihanalist din lume. În toamna anului 1911, a participat la Congresul de Psihanaliză de la Weimar și s-a împrietenit cu Sigmund Freud, pe care îl cunoscuse în urmă cu cincisprezece ani, devenind rapid muza, discipolul și partenera sa de idei.
„Sper că într-o zi vom avea ocazia unei conversații private”, i-a scris Freud, la scurt timp după ce s-au întâlnit.
“Niciodată nu suntem atât de vulnerabili în fața suferinței decât atunci când iubim.”
Sigmund Freud
Ocazia s-a ivit în corespondența lor prolifică adunată în volumul „Sigmund Freud și Lou Andreas Salome: Corespondență”, unde cei doi au discutat despre scrierile și pacienții lor, au schimbat opinii cu privire la orice, de la narcisism la anxietate și masturbare, perspective de metode de lucru și au reflectat asupra psihologiei artistului. Se respectau reciproc, nu numai prin prietenia bazată pe admiraţie – ea i se adresa “Dragă profesore”, iar el îi mulțumea pentru „discuția pertinentă și stimulativă”, dar și pentru faptul că ambii împărtășeau aceeași dedicație pentru cele mai profunde preocupări omenești: iubirea, creativitatea, spiritualitatea, moartea, sensul vieții.
“Din slăbiciunile tale se va naște puterea.”, spunea Sigmund Freud.
Dar, în aceeași măsură în care corespondența lor dezvăluie împărtășirea profundă a acelorași valori și idei, ea aruncă lumină și asupra unor contraste psihologice semnificative între cei doi, cele mai accentuate fiind perspectiva divergentă asupra naturii umane și asupra nuanțelor dominante ale spiritului uman. Și ce declanșator mai puternic și mai dureros pentru a contempla aceste lucruri putea să fie decât faptul că erau, maândoi, martori ai umanității în cel mai critic moment al ei?
Într-una din primele lui scrisori către Andreas-Salomé, scrisă în timpul Primului Război Mondial, când doi dintre fiii săi se înrolaseră, Freud scrie pesimist:
“Nu mă îndoiesc că omenirea va supraviețui chiar și acestui război, dar știu sigur că pentru mine și contemporanii mei ea nu va mai fi niciodată un loc fericit. E prea hidoasă. Și cel mai trist lucru este că oamenii se comportă exact așa cum ne așteptam în urma analizelor noastre psihologice. Din cauza asta, nu am fost niciodată de acord cu optimismul tău. Concluzia mea secretă a fost întotdeauna următoarea: întrucât asistăm neputincioși la felul în care civilizaţia actuală este împovărată de o enormă ipocrizie, rezultă că suntem nepotriviți organic pentru ea. Trebuie să abdicăm, iar Marele Necunoscut care se ascunde în spatele Sorţii, va repeta într-o zi acest experiment cu o altă rasă.”
Dar zeci de ani mai târziu, pe măsură ce acel „experiment” se repeta într-adevăr într-un alt război mondial, opiniile lui Freud se vor schimba pe măsură ce dezbate subiectul în corespondența sa puțin cunoscută cu Einstein – o schimbare probabil influențată de optimismul de neclintit al lui Andreas-Salomé în legătură cu spiritul uman. Într-adevăr, în răspunsul ei către Freud, ea susține dualitatea inerentă a binelui și a răului în fiecare dintre noi și alegerea pe care o avem, individual și colectiv – o alegere care este în esență împărţită între speranță și cinism:
“Cred totuși că în spatele fiecărei activități umane individuale și a teritoriului la care se poate ajunge prin psihanaliză, se află un abis în care impulsurile cele mai valoroase și cele mai abjecte se condiționează în mod inexplicabil reciproc și fac imposibilă orice judecată finală. Acest amestec remarcabil rămâne un fapt nu numai pentru prima etapă, depășită, a celei mai timpurii dezvoltări (a rasei și a individului), dar pentru toată lumea această unitate remarcabilă este un fapt – calculat pentru a-i doborî pe cei aroganți și pentru a-i înălța pe cei slabi de înger.”
În altă scrisoare, Andreas-Salomé adaugă:
„Principalul lucru este credința în viață, esenţială și vitală, prin ea supraviețuim.”
Aceste idei despre natura umană preced incursiunea lui Andreas-Salomé în psihanaliză, cristalizată zeci de ani mai devreme, pe când era poetă și filozof. De fapt, ele strălucesc cel mai puternic într-un poem din 1882 intitulat „Imn vieții”, care l-a inspirat atât de mult pe Nietzsche – iubitul ei la momentul acela – încât i-a compus și o melodie (click aici.)
Sentimentul din poezie reverberează în scrisorile ei către Freud mulți ani mai târziu.
Imn Vieţii
Cu siguranţă, un prieten iubeşte un prieten
Aşa cum te iubesc eu, viaţă enigmatică.
Fie că m-am bucurat sau am plâns cu tine,
Fie că mi-ai oferit bucurie sau durere,
Te iubesc cu toate defectele tale.
Şi dacă trebuie să mă distrugi,
Mă voi smulge din braţele tale,
Mă voi desprinde de la pieptul tău.
Te îmbrăţişez cu toată puterea mea!
Lasă-ţi toate flăcările să mă aprindă,
Lasă-mă în ardoarea luptei
Cercetează-ţi enigma din ce în ce mai profund.
Să trăieşti şi să gândeşti milenii!
Strânge-mă acum în braţele tale:
Dacă nu mai ai bucurie să-mi dai,
Atunci, îmi rămâne durerea ta.
Sursa aici.
Citiți și Uluială și limpezime
