Literatura a fost, este și va fi un cîmp de bătălie. De cînd cuvîntul scris a căpătat formă de ficțiune și nu s-a mai rezumat la stricta lui utilizare ca formă de transmitere a informației, cei care au făcut-o, care au scris ficțiune adică, au devenit oponenți pe cîmpul de luptă al scrisului. Unii prin stricta calitate a ceea ce au scris și scriu, alții și prin adoptarea unei atitudini ceva mai războinice în acest sens. Ei, aceștia din urmă, și-au însușit adică și rolul de veritabili atacanți și critici ai cuvintelor scrise de alții. Din motive mai mult sau mai puțin onorabile. Critica literară poate fi astfel împărțită în două mari categorii: cea practicată din dragoste pentru literatură, pentru a pătrunde semnificațiile și ascunzișurile a ceea ce s-a scris și se scrie și cea practicată cu scopul mai mult sau mai puțin ascuns de a desființa din pură plăcere sau cu un scop anume, bine definit, literatura unui scriitor oarecare. Și nu întotdeauna expertiza de care dă dovadă cel ce le practică este una solidă, construită pe aplecarea asupra cuvîntului scris din dragoste pentru el, așa cum ar trebui să fie firesc.

De scris s-a scris, se scrie și se va scrie și de acum înainte. În ciuda saltului științific și tehnologic de care a beneficiat societatea omenească în ultima sută de ani. Scrisul a fost, este și va rămîne singura formă de transmitere a informației – în sensul larg al noțiunii de informație – care, odată apărut, a evoluat și a căpătat forma pe care o cunoaștem astăzi. Este poate singura formă de comunicare care și-a păstrat nealterat scopul. Pe aceeași treaptă cu comunicarea orală, comunicarea scrisă prezintă avantajul în plus de a dăinui în timp. Păstrat cu grijă, regăsit, restaurat, conservat, reprodus, retipărit, scrisul nu moare.

Spuneam că literatura este un cîmp de bătălie. Este. Așa cum cuvîntul a fost, este și va fi o armă formidabilă, tot așa și literatura este un cîmp de luptă pe care cuvintele devin adevărate arme, de multe ori mult mai eficiente decît orice altă armă ar putea imagina și crea omul. Departe de destinația lor evidentă la care ne poate duce cu gîndul cuvîntul “armă”, mai este și o alta, una exclusiv literară ca să zic așa. Este vorba de lupta directă dintre scriituri și dintre cei ce le scriu, lupta de afirmare și de urcare pe podiumul recunoașterii, al impunerii. Și această luptă nu este întotdeauna onorabilă, rezumată la stricta calitate a creației.

Literatura românească nu este moartă, nici pe departe. După o scurtă perioadă de confuzie a reînceput să se miște, să dea din mîini și din picioare. Se scrie, se publică. Evident că în contextul actual cititul este o activitate care suferă. De ce să nu o spunem deschis, verde? Într-o epocă digitală, agitată, consumeristă și orientată pe facil, pe repede înainte, pe acum sau niciodată, o activitate ce presupune calm și întors de pagini își găsește puțin mai greu locul. Și totuși se scrie și se citește. Se citește poate nu la același nivel cum se făcea în urmă cu cîteva zeci de ani, e firesc să fie așa, viața și modul ei de manifestare au evoluat, dar se citește. Și este bine.

Există în prezentul românesc tendința puternică de a condamna literatura clasică, indiferent că este vorba de cea românească sau cea universală. Apărută inițial ca o scuturare copilărească de ceea ce este “vechi” și îmbrățișare a “noului”, ea a căpătat repede amploare. Tendința de a nega trecutul, firească de altfel în oarecare limite, s-a răsfrînt și asupra trecutului cultural, al literaturii mai precis. Gestul adolescentin de rupere de ceea ce a fost și de afirmare a propriei ființe, a propriului fel de a fi, a depășit bariera neatîrnării și a încorporat obrăznicia specifică maturizării incomplete. O maturizare completă presupune și acceptarea a ceea ce a fost, a etapei anterioare atingerii punctului în care se poate spune că ești complet. Incriminarea literaturii clasice ca fiind veche și lipsită de orice ancoră în societatea actuală este o eroare gravă. Literatura – cea bună, de calitate, evident – nu are vîrstă. Ea doar există. A o arunca la coșul de gunoi al creației – dacă se poate vorbi de așa ceva – este un gest absurd.

Cu unele excepții, orice literatură se înscrie mai mult sau mai puțin în epoca în care trăiește scriitorul ce o produce. Și nu este greu de observat că în epoca românească curentă o felie importantă din literatura publicată a urmat evoluția societății și s-a înscris în liniile trasate de modă. Să dai omului ceea ce îți cere, ceea ce el vrea, nu este o practică chiar atît de dificilă de înțeles. După avalanșa de citate cu puternic impact emoțional și paginile de internet de tip blog ce scriu despre drame, despre durere și despre descoperirea sinelui, este firesc ca și o bună parte din ceea ce se scrie la nivel de literatură amplă, roman, nuvelă, să se înscrie în aceeași tendință. Nu este o noutate sau o surpriză faptul că factorul emoțional este unul foarte important și că cititorul vizat – care nu este întotdeauna și avizat – consumă cuvînt scris ce tratează problemele apropiate de ceea ce el simte. Dragoste neîmplinită, iubire dureroasă, suferință cotidiană, frămîntare, toate sunt teme regăsite frecvent în literatura contemporană. Ceea ce nu înțeleg cei ce condamnă literatura clasică este că și aceea a tratat aceleași lucruri. Or, la o analiză amănunțită, motivul condamnării poate fi regăsit în dorința de a o desființa, cu scopul de a pune în lumina reflectorului propria creație. Și în acest caz pot fi observate motivele deja cunoscute de atacare a literaturii clasice: limbaj inaccesibil sau greu accesibil, nu mai este la căutare, nu mai este la modă, nu mai citește nimeni așa ceva, este învechită.

În fond, motivele incriminării operelor anumitor autori ce au scris în secolul trecut, ca fiind nepotrivite pentru copiii de anumite vîrste, pot fi, după o atentă observare a celor ce le invocă, izolate și enunțate destul de ușor. Dintre toate, cîteva se fac remarcate prin frecvența cu care sunt aduse în discuție, prin vehemența de care dau dovadă cei ce le susțin cît și prin motivele mai mult sau mai puțin ascunse pe care parte din ei le au. Ce ar putea, de exemplu, să ducă la convingerea că Harry Potter, ce abundă în “wingardium leviosa”, “avada kedavra” sau “piertotum locomotor”, este mai accesibil unui copil de 8 ani decît “mălăieș în călcăieș” al lui Creangă? Bineînțeles că în epoca contemporană, modernă, pentru un copil de 8 ani, înconjurat de tehnologie ce la vîrsta lui poate trece foarte ușor drept magie, mai atrăgătoare i se pare o mantie invizibilă decît o capră care cîntă. Și mult mai ușor acceptă el unele cuvinte pe care nu le înțelege în detrimentul altora ce cu o minimă explicație se pot bucura de aceeași acceptare. Asta nu înseamnă însă că nu își are și capra rostul ei și că trebuie respinsă cu vehemență ca fiind improprie. Și în multe cazuri adevărata întrebare ce trebuie pusă este aceasta: cine se opune mai mult citirii poveștii cu cei trei iezi, copilul sau părintele? Copilul o face din motive pe cît de simple pe atît de ușor de înțeles, nu-i place adică, pe cînd părintele, capabil să discearnă și să cearnă, motivează complet diferit, cu o altă încărcătură emoțională. Și uneori motivul este pe cît de simplu pe atît de contemporan: “nu mai este la modă” sau “cine mai citește așa ceva?”.

Nu este nimic onorabil în a arunca cu noroi într-o scriitură care s-a consacrat deja și care și-a cîștigat locul pe scenă, în lumina reflectoarelor. A vorbi de rău o altă creație, cu scopul ascuns de a o dărîma, este o practică josnică, nedemnă. Așa cum am spus deja, literatura este un cîmp de bătălie, dar asta nu justifică tehnicile josnice de luptă adoptate de unii participanți. Singura luptă care ar trebui să se dea ar trebui să fie cea a calității cuvintelor. Există unii scriitori contemporani care în mod vădit, îmbătați de succesul gustat după publicarea propriilor volume, caută să lovească în ce a fost, în ce s-a scris. Își fac loc cu coatele cum s-ar spune. Or, datul din coate este bun atunci cînd stai la coadă și vrei să ajungi în față, nesocotindu-i pe ceilalți. În literatură este doar marketing ieftin și țipăt. Și în timp ce ei țipă, literatura “veche”, cum o numesc ei, vorbește. Și vorbește în continuare extrem de bine.

Ceea ce foarte mulți uită este că și în literatură, ca în orice altceva, există un ciur al lui Eratostene care cerne. Or, dacă în el intră orice scriitură, sub el se adună, cernute asemeni numerelor, doar acelea care sunt prime.

Citiți  și Despre literatură, succes și alți demoni…