Limba română față în față cu… publicitatea

Deși sunt departe și soapcastul nu funcționează cum ar trebui, mă mai uit din când în când la posturile românești de televiziune.

Nu știu cum se face că nimeresc (numai) peste publicitate, astfel încât sunt doldora de brânzică de la Covalact de țară (am jurat că nu mă ating de ea, mi s-a aplecat deja și nici măcar nu am încercat-o), de Labobel (cuuuum? Da, Labobel, nu serios, pe bu-ne?) și altele asemenea. În cazul lor, și nu numai, am în plus senzația că sunt rostite agasant, complet nepotrivit, dar și fără sare și piper, na.

Mă uimește cum bogata limbă română a ajuns, săraca, să fie anchilozată îngrijorător, pusă în cârje și asistată de aparate, de parcă trage să moară.

Mi se pare că e redusă la câteva cuvinte din fondul principal lexical și la vreo două, repetate obsesiv (de multe ori în aceeași reclamă!) din masa vocabularului. Unul dintre ele este fresh. Toate sunt fresh, de la deodorante la senzații, de la culori la rechizite, de la legume la vopsea. Cum se poate? Doar există atâtea altele, nu mai vorbesc de sinonime, of.

Cuvintele cu frecvență impresionantă sunt inimă (v-ați gândit cumva la farmacie?, nooooo, nu se poate, de ce oare?!), senzație (de unde am tras concluzia că în afara produselor promovate publicitar, ar fi văduvit rezervorul de senzații al umanității),  vino, alege, magazin, reduceri, tranzit, ficat, credit. Mă rog, e firesc, poate veți spune, reclama are ca scop creșterea vânzărilor. Mdaa, așa e, dar se pot face spoturi publicitare în care să-ți placă ideea, imaginea, sloganul, muzica etc., în care să fie, concentrat în 30 sau 60 de secunde, inteligent (cu umor, cu substanță, cu poveste), ce e nevoie să fie. Nu explicit, amator, și nici naiv și diminutivat. Nu folosind doar câteva cuvinte (cred că nu sunt, pe numărate, mai mult de o sută). De ce se întâmplă asta?

(Să nu-mi spuneți că așa vor companiile care solicită că nu cred o iotă; ele „vor” ce îi dă agenția de publicitate, iar rolul ei este să dea un spot bun, un slogan bun, o campanie concertată și gândită de o echipă etc., I’ve been there, I’ve done that)

A, uitam să zic. Și, mai ales, nu mai faceți versuri. Adică, da, faceți, dar nu pentru orice. Și nu atât de slabe (ca idee, varietate lingvistică, mesaj etc.). E adevărat că rimele fac, teoretic, ca sloganul să se lipească de creier, dar cum să le folosești toată-ziua-bună-ziua? Rezultă versuri pentru plasturi, versuri pentru lapte, versuri pentru vopsea lavabilă, ce știu eu, ți se apleacă de la atâta versăreală, vă rog, opriți versificarea compulsivă. E clar că nu vă iese. Se vând produsele alea cu versulețe, hm? Sau doar ne îndesesc cutele de pe frunte tuturor?

Dar dintre toate tarele, frazele, sloganurile, replicile etc., care mă terorizează în publicitatea românească, există una la care mă spariu de-a binelea:

folosirea (abuzivă a) diminutivelor.

(Acuma, nu vă ascund că pentru mine, orice diminutiv este monstruos, deci, am clar un defect de construcție).

Aș face abstracție de brânzica de la țară, dar nu pot, una că e omniprezentă și nemuritoare, a doua că acum are și bulgărași (oo, neprețuită e imaginația auctorelui de text). A, și mai e ceva care face brânzică ca o gustărică, brrrr!

Aud însă (și, în plus, văd și scris pe ecran) cum nu știu ce e bun pentru mămici, că ar trebui să folosim x pentru că nu știu cum pentru bebeluși.

E limpede ca lumina zilei că nu oameni cu pregătire filologică sau cu har lingvistic sunt acum copywriteri sau, altfel spus, autori profesioniști de texte și scenarii pentru spoturi publicitare. Ci o altă specie. Cu altfel de pregătire și altfel de har. N-am habar.

Constat însă că, de unde a vedea spoturi publicitare cândva putea fi distractiv, atractiv, comic sau măcar interesant, azi e amarnic de îngrijorător să te nimerești în timpul reclamelor în fața televizorului la posturile românești.

Știu că existau, sper să mai existe, festivaluri destinate celor mai reușite reclame, campanii sau spoturi publicitare, Noaptea devoratorilor de publicitate era cândva pentru mine un eveniment așteptat, acum publicitatea românească e o tortură.

E plictisitor, enervant, iar pentru mine frustrant. Cum se poate ca dintr-o limbă atât de poznașă, care permite polisemii și calambururi la tot pasul, să faci o limbă înțepenită, schiloadă și redusă la câteva propoziții și cuvinte?! (Sunt câteva excepții, nu despre ele este vorba acum).

Aaa, am uitat să spun că am observat că și atunci când se încearcă valorificarea unei expresii, rezultatul e jalnic. Am reținut doar (nu știu la ce, în fine, adică…, știu, dar nu spun) pune capac durerii de cap. Păi, cum așa? A pune capac, în limba română, înseamnă a adăuga un ultim rău, mai mare, care poate ajunge de nesuportat și care determină o revoltă, o reacție, a fi prea de tot. A găsi capac ar fi putut fi mai inspirat, pentru că asta înseamnă că ar avea răspuns la toate, deci, ar fi fost de înțeles că și medicamentul cu pricina…, în fine.

Dacă durerea ar fi o persoană, hai să zicem, ar mai avea șanse să fie bun sloganul, pentru că a pune capac cuiva înseamnă a închide gura cuiva cu un răspuns bine găsit. Dar durerea nu e o persoană. O să ziceți că sunt chițibușară. Oi fi. Nu mi se pare că autorul sloganului a salvat situația cu rima asta strâmbă. Dincolo de calamburul eșuat din expresie, nici cap-capac nu mi se pare cine știe ce exemplu de simț al limbii.

Mă opresc pentru că simt că mă paște un ton de jelania Inorogului (că aș mai avea de zis, și despre folosirea desenelor – știu, e mai ieftin, dar revin și spun că poți să le faci faine, de ce ies așa urâte, nereușite? -, și despre folosirea copiilor în reclame – am avut întotdeauna convingerea că nu trebuie folosiți copiii în reclame, că e imoral să folosești copii tocmai pentru că tu știi că ei vor fi puncte de interes și că ei atrag simpatie etc., etc., în timp ce copilul nu are discernământ…, deci, se profită la greu de prezența copiilor în reclame, care nu știu, de fapt, la ce mecanism de obținut bani pe socoteala lor participă; chiar dacă primesc și ei – ei, hai, familiile lor – niște firfirei, da; tot mă intrigă).

Grea și nașpa ajunsă treabă, asta cu reclamele românești. Ce s-a întâmplat de au ajuns atât de nefrecventabile? (Ei, normal că știu că nu e artă sau literatură la mijloc; știu și că „dacă nu-ți place, nu te uiți”; și că „nu ești tu publicul-țintă” etc., etc.; că reclama e doar un mijloc de promovare de produse…, normal că știu; dar se pot face, repet, inteligent sau, fie, măcar atent; și mai ales, fără anchiloza (până la atrofiere a) limbii.

Nu pot să nu vă-ntreb:

Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii / Să ne cânte rostul lumii și splendorile…, mă rog, n-or fi ele splendori, dar, vă rog, măcar de hatârul limbii și al jocului, să vă amintiți că (săraca) limbă e bogată!

(Versurile lui Vlahuță nu înseamnă deloc că e nevoie de versificatori, să nu înțelegeți greșit).

E nevoie doar de atenție și de a-ți face bine treaba. (Sau de a angaja profesioniști; și de a-i plăti pe măsură; altfel, ceea ce iese e jal-nic).

Spuneți-mi că nu e totul pierdut și că mai există copywriteri care se pricep.

Ohara Donovetsky poate fi citită și pe blogul ei.