Ștefana Dicu

„Ajunși în parc ne-am plimbat cu Alp ore-n șir până la amurg. S-au jucat ca doi camarazi eterni, căutând cu privirea certificarea faptului că eu mă simt acuarelă fuzionată în acest tablou de familie. După minute în șir de hârjoneală, s-a așezat tihnit lângă trupul meu pe bancă, odihnindu-și palma pe piciorul meu, mângâindu-l pe Alp pe creștet, în timp ce acesta sforăia jucăuș și înfundat la picioarele noastre. A povestit vrute și nevrute. Se deschidea în mâinile mele ca o felicitare blândă. Mi-a descris fiecare membru al familiei sale, umflătura sa de la ceafă, care credea că-i va fi fatală, suspectându-se de cancer. Mi-a căutat pentru prima dată palma și s-a cuibărit în ea. Ne-am strâns minute-n șir degetele întrepătrunse ca-ntr-o menghină de miere de albine ce se prelinge. Ne-am măsurat bătăile inimii în privirile ochilor și apropierea buzelor, fără a ne săruta. Repetam Edenul, repetam haosul din care toate s-au născut. După ore de pălăvrăgeală, ne-am îndreptat spre garsoniera lui. Mă așteptam că primul gest va fi cel de a-și turna ceva în pahar, însă m-am înșelat. A deschis larg ușa balconului, a fixat ledurile pe difuz, a aprins câteva lumânări, a pus un playlist cu muzică romantică, s-a așezat pe un scaun lângă bar și m-a chemat în brațele lui. M-a privit minute în șir, minute de tăcere tihnită. M-a mângâiat pe obraji, pe cursul firelor de păr, pe umerii lăptoși. A sărutat fiecare umăr în parte, timid, apăsat, enigmatic, ca pe-o cutie muzicală de porțelan prețios, cu grijă și temere în buze. M-a îmbrățișat minute rostogolite în pulbere de tensiune, lipit cu inima lui trepidândă de-a mea. M-a depărtat de el, mi-a luat chipul în mâini, l-a strâns ca-ntr-un căuș roditor și-apoi a sărutat fiecare firicel al lui. L-a sărutat cu nesaț, cu sete de beduin, cu tremur în palme. A coborât pe piept și s-a lipit cu urechea de el, ghicindu-și în el viitorul. Cu lăcomie a înghițit din voluptatea sânilor, umezind bluza pe care o purtam. A refăcut același proces, doar că de data aceasta de jos în sus, sărutându-mi pentru prima și ultima dată pleoapele.

– Vreau să fii mama copilului meu. Eu vreau demult un copil al meu și-am așteptat femeia mea. Hai de mâine și mută-te la mine. Trimit mașina de la serviciu să-ți aducă lucrurile. Vii aici definitiv.

Nu i-am răspuns nicicum, ci m-am aruncat într-un vârtej de spasme erotice cum niciodată până atunci nu oferisem. Ne-am contopit și ne-am cunoscut pentru prima oară. Am smuls cu dinții unul din altul fâșii de suflet, pe care le-am îmbrăcat în carne, oase și sânge. În jur domnea o liniște sacră, însuflețită jucăuș de scânteile dintre noi. Totul pe-un scaun. Totul curat, limpede, netulburat de aburii alcoolului. Ne-am așezat tăcuți în pat, contemplând tavanul alb și plat, muți de uimire. Eram o nouă variantă, și totuși, de ce aceeași? Puteam fi și altfel, și totuși, de ce la fel? Am adormit. Fără îmbrățisări, fără atingeri, fără noapte bună, dar am dormit atât de adânc.

Dimineață mi-a pregătit micul dejun și mi-a arătat diverse filmări cu el, printre care una cu el și cu Aylin, în care el gătea și se prostea.

– Ăsta sunt eu, de fapt. Vreau să-ncepi să mă cunoști. Vreau să facem amintiri împreună.

N-am răspuns nimic. Am privit. Am contemplat. A continuat prin a se prosti ca un țânc, imitându-i pe șmecherii din cluburi, care se dau în figuri cu mușchii și cu dansul lor de împerechere. Era fericit. Era dezinvolt. Era tot numai lumină, de parcă tot întunericul din el se spălase precum cerneala unei sepii. Plutea în pași de dans și rafale de râs sănătos pe-un nor de naturalețe și voie bună. Am râs cu lacrimi amândoi, zbenguindu-ne într-un mare caraghioslâc până la epuizare, în cerc, cum numai țâncii de grădiniță o fac la petrecerile tematice.

– Îmbracă-te. Mergem să-l plimbăm pe Alp în parc.

M-am încuiat în baie. Mi-am pus pe mine hainele tacticos, căci până atunci purtasem tricoul lui. Am ales să nu mă machiez deloc, aruncându-mi sub lobul urechii un strop cuminte de parfum. Cerceii nu i-am mai pus. Îi simțeam ca un surplus mincinos. Am ieșit și ne-am pornit înspre parc. Își făcea pentru prima dată planuri pentru ziua respectivă, incluzându-mă în toate activitățile lui. După o plimbare zdravănă în parc și felurite jocuri cu Alp, stabilise că vom ieși la masă, după care ne vom cuibări în garsoniera lui, undeva într-un colțișor bine pitit, frământându-ne cu nesaț carnea, din dorița de a reface voluptatea nopții trecute.

Ajunși în parc, ne-am așezat pe o bancă și l-am lăsat pe Alp să zburde. Îl priveam pe ascuns cum savurează fiecare secundă din libertatea companionului lui și cum își planifică mental tot ceea ce-aveam să construim împreună. În fața acestei minuni dumnezeiești, tot ceea ce-am simțit să fac a fost să mă ridic, rupându-mă brusc de lângă trupul lui cald, prinvindu-l pătrunzător în ochii sufletului și spunându-i:

– Dacă măcar pentru o clipă ai simțit ceva, cât de mărunt, pentru mine, lasă-mă să plec pentru totdeauna și nu încerca să mai dai de mine pe nicio cale. Îți va fi atât de ușor, încât numai o răutate sinistră te-ar putea îndemna să mai apari. Fă pentru prima dată un dram de bine și fii tu: rece, implacabil și ignorant, așa cum ai fost până acum. Eliberează-mă din lanțurile capriciului tău de moment și-oferă-mi realitatea ta: nepăsarea. Fii bun și dă-mi o șansă la uitare. Cineva m-așteaptă.

N-a schițat nimic, niciun gest, nicio privire, niciun impuls de a rosti ceva. I-am întors spatele într-o clipă, care acum cântărea cât veacuri. Mă îndepărtam de el cu cu picioare de plumb și cu junghiuri în inimă. N-am privit înapoi. N-a alergat după mine. N-am plâns. N-a strigat. Am tras aer în piept. A rămas nemișcat. Nu ne-am cunoscut. Te-aștept…”

fragment „Febra orientală”

foto arhiva personală

De aceeași autoare, citește  Albastră catifea