Ștefana Dicu

“Catifea. Albastră, Doamne, albastră ca pântecul mării. Sunt în burta de apă a mării. Mă doare mușchiul tocat în oase de-atâta albastru. Dinții! Dinții mi se macină de-albastru în mine. Coatele s-au umplut cu furnici. Stau chircită pe-o canapea albastră ca locul în care Poarta Raiului sărută Poarta Iadului și burice de serafim sau de diavol mă mângâie pe agrafele cu care mi-e prinsă coloana.

Dac-o fi înger, îl rog să nu desfacă agrafele și să mă-mpingă cu vârful aripii drepte în Rai, dar dacă diavol o fi, măcar juma’ de trup să lase aici și desfăcând agrafele să-mpingă cu coarnele doar juma’ în Iad.

Încerc să-mi ridic capul și mijlocul de pe spătarul canapelei, dar fiecare mișcare mă strangulează și renunț. Închid ochii și-o fac pe moarta. (…) Ce bairam. Ce parastas. Ce prizonier. Ce copil în corp de curvă. Cât albastru aici! Cât albastru! Cât albastru în noi, Doamne! Cât albastru în aripile noastre! (…) Comă de catifea albastră. (…) Cu un efort supraomenesc își urni maldărul de carne și oase, ascuns sub satinul crem fildeș al rochiei și de sub borul primăvăratic al pălăriei își mișcă fruntea, prinsă ca într-o menghină la tâmple. Între impulsurile sexuale și durerea sfâșietoare se lasă așezată brutal pe masa dreptunghiulară, pe care lucește culoarea uleiului ars în candelă.

Lasă sub ea o dâră. Un soi de ochi de pește alunecos. Îi scoate rochia pe cap cu mișcări echilibrate, neutre. O eviscerează prin lentilele lui rotunde și salivează sub mustața deasă, atent aranjată. Rotesc între privirile lor idei, iar ochiul de clei crește sub ea. Din buchetul de liliac de deasupra umerilor ei, dintre rame de onix, se scutură și se așază petale printre firele de păr. Tabloul se zdruncină și fiecare floare pictată se recompune în părul ei moale, subțire, încâlcit. Craniul ei primește parfum de liliac dintre vopseluri. El apucă petalele cu dinții tăioși, pitiți sub mustață și le așază, mai degrabă le dosește, una câte una, între laturile triunghiului ei.

Scrie cu obrajii și cu limba lui pe pielea ei o carte a spiritelor libere. O-ntoarce cu spatele, o saltă cu genunchii pe măsuță, lipind-o cu nasul de uleiul mănunchiului de liliac. Îi pune fiecare palmă în jurul lanțurilor celor două sfeșnice atârnate de-o parte și de alta a tabloului, apoi îi prinde fiecare mână spânzurată în pumnii lui și se-împinge și se-apasă în ea ca într-un studiu hermeneutic. Cu cât o pătrunde, cu-atât mai mult o pierde în decor, o descompune în moleculele atât de albastre ale salonului.

Din buzunarul drept al fracului, într-o ruptură de ritm, scoate un stilou învelit în catifea albastră, cu peniță aurită și-l așază pe măsuța ciocolatiu lucioasă, în dreptul genunchiului ei drept. Din buzunarul stâng extrage o călimară pe care-o așază în dreptul genunchiului ei stâng. Ea nu slăbește din strânsoare sfeșnicele din lateralele tabloului cu liliac. Cu ambele mâini, deschide călimara și-nmoaie vârful aurit al stiloului în cerneala tulbure. Cu penița picurând substanța vâscoasă, cu miros înțepător, îi scrie pe omoplați, pe coloană, pe fese, aburindu-și lentilele și umezindu-și mustața. Apasă adânc, controlat, asigurându-se ca litera N să sângereze de fiecare dată acolo unde nu întâlnește osul și îi curăță sângele cu ce a luat în peniță.

Scrie în carnea ei cu reliefuri atât de pline, obsesiv, o singură frază:

„Liber e omul ce poate dansa în lanțuri.”

Ea își odihnește învinsă bărbia în piept, dând drumul sfeșnicelor de care se agățase până la urme asudate pe liniile destinului. Dispari! Șterge-ți mâzgăleala! Pune rochia la loc pe mine! Dă-mă jos de pe masă! Ia-ți tălpășița de-aici și spiritele libere, ia-L și pe Diavol, ia-L și pe Dumnezeu! Marș înapoi în portret, snobule!”

Fragment din romanul Palmse

foto tumblr.com

Citește și Ăstora ca noi