lângă ea oxigenul se îndulcește
îmi fac de lucru o-ntreb dacă pot
aduce o găleată
cu apă sau
curtea să-i mătur sperând în secret
că îmi va da o pernă
plapuma ei să astup
plesnitura plesnită cu piatra de carne
în piept
nu m-a iubit și nu am iubit-o ceva departe de-acum
mai trecător decât
o tragedie precoce
a mai rămas atâta apă de-adus și
doamne
cât praf
foto sursa
*****
și îți lungești suficient gâtul ca să nu-ți intre apa în gură
afli multe… Citește și picături
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
