M-am întrebat mereu cum se poate ca lada cea mică, modestă, „cea mai veche și mai urâtă dintre toate” pe care o alege fata moșului ca simbrie pentru muncile îndeplinite la casa sfintei Duminici, să ascundă atât de multe. Acolo încape o lume. Simplă, dar regeneratoare. Lada ascunde deci un neîncăpător care cuprinde.
Cu ea, fata moșului își poate schimba destinul (deși povestea nu ne-o spune, presupunem că acesta se statornicește egal cu el însuși, căci bogăția nu era cea a gospodăriei, ci ea fusese deja dobândită pe drum; traseul fizic, mai puțin important decât cel interior, fapt nepriceput deloc de fata babei, care o luase ad litteram, nu începe și nu se termină niciodată).
Azi știu. Dacă în lada pe care o alege fata moșului încape o lume se întâmplă pentru că acolo trebuie ca, în marea ei înțelepciune, sfânta să fi fost adăpostit, întâi de toate, un cuvânt. Unul cu putere întrupătoare. Iar dacă acolo, acest cuvânt este „a”, totul se explică. Și nu vorbesc aici despre litera „A”, ci despre cuvântul „a”, cuvânt cu multe înțelesuri, realități, fețe, cu multe corpuri, cu multe măști, cuvânt fără de care aproape că nu se poate lega nimic în limbă. Deci nici în realitate, deci nici în ordinea lumii.
‘A’ este un cuvânt-pod. Sudat de alt cuvânt, e articolul feminin care diferențiază ‘o fată’ de ‘fata’, bunăoară; separat de cuvânt, el poate semnifica atât de multe încât inventarul e greu de făcut în grabă.
De la bucurie sau uimire, la numărătoare sau prevestire, de la comparație la desemnare, de la posesie la acțiune, cuvântul „a” cuprinde o lume.
Exclamăm cu gura bogată în „aa”-uri, numărăm distribuind „a șapte” sau a oricâte vrem fiecare, de pildă, sau avem presimțiri enunțate cu un „a” comparativ popular ca în ‘latră-a pustiu și urlă-a morțiu’, păstrat cam pe același tipar și totuși altfel în, să zicem, ‘miroase a mere verzi’ sau în ‘fluieră a pagubă’, înlocuim o persoană sau un obiect printr-un ‘a’ cu rol de demonstrativ popular în ‘a de ieri’, de exemplu, de articol posesiv în ‘ladă a fetei’ sau de pronume posesiv în ‘mama mea e aici, a ta nu’ sau anunțăm acțiunea prin acel ‘a’ prepozițional la verbe, ca în ‘a veni’, ‘a pleca’ sau oricare alt verb din dicționar, după cum, în forme ca ‘a iubit și a suferit’ (dar se poate să fie și o formă de viitor popular ca în ‘când a iubi el peste un an’), a-ul, provenit din ‘a avea’ aici gramaticalizat, poartă deci mesajul unui auxiliar, un instrument care, discret iarăși, ne ajută să ne plasăm temporal în trecut sau în viitor sau, și mai mult încă, în realitate sau în probabilitate ori prezumție, ca să nu uităm cum, în ‘se dă de-a berbeleacul’ sau ‘de-a dura’ sau ‘de-a bușilea’ ne permite să ne fixăm gândul pe modalitate, pe cum ni se arată lumea (și câte altele încă mai pot fi și nu s-au prezentat la prima strigare).
Cu „a” în fața ochilor noștri lumea se prezintă ‘de-a gata’. Cuvântul cel mai scurt din limbă stă ‘de-a dreapta’ și ne ajută ‘de-a dreptul’.
Ceea ce ne uimește și ne fericește deopotrivă.
‘De-a binelea’.
Citiți și Parfum oriental