Cu parfumurile orientale am avut dintotdeauna o relație complicată. Multă vreme le-am ocolit, mă enervau de-a dreptul, îmi păreau o agresiune olfactivă, un atac sinestezic cu efect prelungit, de parcă receptorii mei olfactivi simțeau monstruos. Deși m-au urmărit încă din copilărie, pentru că mama le iubea grozav, nu le-am înțeles atunci și nu ne-am împrietenit (nici atunci și probabil, de fapt, niciodată).
În adolescență, le-am simțit pe holurile din căminele studențești, amestecate cu aromele de turmeric, de chimion sau de cimbru sălbatic.
Peregrinările mele mai vechi și mai noi prin țări calde mi-au mai domolit revolta împotriva parfumurilor tari, iuți și grele, m-au făcut prietenă cu aromele orientale, așa cum s-a întâmplat cu ceaiul negru băut cu zahăr, cum e obiceiul, cu cel roșu și acrișor de rododendron sau cu narghileaua de după cafeaua „adormită’ de hel (dar și cu alte și alte minuni orientale, cu rol în alte și alte povești).

Foto: Ohara Donovetsky


„Oud”, așa este denumit parfumul pe care noi toți îl considerăm oriental. Un miros tare și greu, insinuant, insidios și alunecos, viu și aproape șerpește mișcător, odată ieșit de sub obroc.
De-abia în ultima vreme, am aflat că denumirea e cumva improprie („oud” este, de fapt, un instrument muzical, o lăută), ceea ce noi denumim prin acest termen este aroma provenită lemnul de agar, dar nu așa cum e el în starea naturală, ci pregătit într-un fel anumit, astfel încât să poată oferi parfumul acesta – lemnul de agar (Aquilaria) este infectat intenționat/parazitat de un mucegai/o anume ciupercă până sfârșește prin a produce rășină, iar rășina aceasta este ceea ce miroase aiuritor -, care a făcut, la modul propriu, istorie, dar și literatură.

Apare în texte importante din mai toate spațiile culturale – în „Cântarea Cântărilor”, bunăoară, despre aceasta este vorba când se spune „aloe”, și nu despre ceea ce azi numim „aloe” -, lemnul acesta de agar, adus pe ‚drumul mătăsii’, alături de mătase, porțelan și condimente sofisticate, folosit din vechime ca dar scump, dar și ca monedă de schimb – aroma complicată provenită din rășina din „lemnul care nu plutește”, „lemnul care se scufundă” a sedus și continuă să seducă abundent; nu (mai) e doar o rășină parfumată, nu mai e doar un parfum; a ajuns o marcă a unui spațiu cultural, are semnificații multiple, povești ritualice, el însuși un ritual și o poveste.
Nu știu dacă e realmente seducător sau nu, afrodisiac sau nu, opulent sau nu, ce știu sigur este că nu poate fi neglijat sau ignorat. Am sfârșit prin a face pace cu oud-ul aromat. E limpede, nu-i poți sta în umbră sau în urma-i, trebuie să-i fii undă, față și suprafață, numai așa îi poți supraviețui.

Citiți și Thank you, maaam