”Killing Me Softly With His Song” este o melodie compusă de Charles Fox pe versuri de Norman Gimbel.
Emoție
Cântecul s-a născut dintr-o emoție: la un concert în Los Angeles, tânăra muziciană Lori Lieberman îl ascultă pe cântărețul de folk Don McLean interpretând Empty Chairs și este atât de mișcată încât inspirația stârnită de moment este ”mâzgălită” în câteva note pe un șervețel și transmisă a doua zi echipei de compozitori Charles Fox și Norman Gimbel, cu care avea semnat un contract de management.
Astfel, Lieberman și Gimbel scriu versurile – în care „Killing me softly” era o expresie cu care Gimbel se tot juca -, iar Fox face muzica.
„Norman avea o frază care-i plăcea mult: ‘killing me softly with his blues‘, explică Lori. „Dar nu am simțit că blues ar avea efectul dorit. Nu era destul de contemporan. Am vorbit despre asta o vreme și, în cele din urmă, ne-am decis la cuvântul song. Părea exact ceea ce căutam.”
Lori Lieberman a înregistrat piesa și ea a fost lansată la mijlocul anului 1972. O melodie minunată cu o lirică captivantă și un titlu uimitor. Lieberman își pune inima în ea, dar ceva lipsea… Nu a ajuns nicăieri.
Roberta Flack
Roberta Flack, pianistă cu o pregătire clasică și o voce curată cu dicție perfectă aude înregistrarea lui Lieberman într-un zbor cu avionul și este rândul ei să fie extrem de impresionată și să ia notițe.
Prin intermediul prietenului ei, Quincy Jones, ea a luat legătura cu Fox și și-a procurat melodia. A interpretat-o prima oară, fără a o exersa, la un concert din septembrie 1972, iar răspunsul publicului a fost sălbatic.
„Killing Me Softly With His Song” găsise, în sfârsit, ceea ce-i lipsea. Era vocea, interpretarea Robertei.
În 1973 a devenit un hit numărul unu în Statele Unite și Canada, ajungând și pe locul șase în Marea Britanie Singles Chart.
Versiunea Robertei Flack a câștigat Grammy-ul 1974 pentru Record of the Year și Cea mai bună interpretare vocală pop feminină, pentru single, Gimbel și Fox câștigând Grammy Song of the Year.
foto tumblr.com
Citește și Owner of a lonely heart
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
