În dimineaţa Paştelui, sărbătoarea învierii şi a speranţei… capitala statului Sri Lanka a fost zguduit şi cuprins de flăcări, în urma unui şir de explozii. Aceste explozii au distrus în parte trei biserici, și, de asemenea, au afectat patru hoteluri şi cartierul nordic, rezultând moartea a peste 200 de persoane.

De la primele anunţuri, ştirile care informau de moartea a 80, 100, 156, 180 persoane. La 15:39, cu câteva ore bune după incident, maszol.ro anunţa deja că numărul morţilor s-a ridicat la 207, iar după o oră chiar la 216 persoane. Victimele fiind în majoritate creştini, mulţi dintre ei la slujba de înviere, cu speranţe în inimi când au avut loc exploziile, iar în doar câteva clipe au trecut în nefiinţă.

Sri Lanka blasts. Sursă: latimes.com

Însă, în zadar căutam manifestările internauţilor sau ale cunoştinţelor virtuale din sfera mea. Pe reţelele de socializare, spre deosebire de evenimentele avute loc în prima zi din Săptămâna Patimilor, nu au apărut reacţii.

Prin urmare, am început să pun la motivele pentru care au fost trecute sub tăcere. Spre exemplu, unde sunt durerea şi suferinţa arătate în cazul Catedralei Notre-Dame? Pentru a nu înţelege greşit, nu parcă ar fi de condamnat empatia noastră arătată în situaţii extreme, ba chiar din contră, este necesar şi util. S-ar putea ca suferinţa noastră să fie doar afiş pe care îl expune o potenţială măsură de marketing? Sau explicaţia este mai complexă şi stă în natura simbolică a omului şi a suferinţei?

Bineînţeles, indiferent explicaţiile, aduse la chestionarea de mai sus, este foarte probabil să fie în parte valabile. În acest caz, într-adevăr, Notre-Dame era mai apropiat de noi, făcea parte din Cultura şi Moştenirea Artistică Europeană. Astfel, ca simbol a putut fi utilizat şi ca potenţial de marketing, atât de state, oficiali şi funcţionari pentru vizibilitate politică. Cât şi de internauţi pentru vizualizări şi reacţii, indiferent  că îşi exprimau suferinţa sau prin critici aduse, până la reacţii de profundă indignare.

Însă o altă explicaţie poate rezulta din natura omului, care se regăseşte în ultima întrebare. Pentru că, aşa cum s-a arătat şi reflectat, omul nu este un existent ce funcţionează într-un sistem binar de receptor – efector, ci trăieşte într-un univers simbolic. Iar ca fiinţă simbolică este posedat de simboluri, care trăiesc în şi prin fiinţa noastră. Deci, simbolurile fiind parte din noi, din fiinţa umană, provoacă suferinţe reale.

Prin urmare, există două posibilităţi ce explică modul cum a fost primită situaţia. Pe de o parte, nu putem integra în universul nostru simbolic evenimentele din Sri Lanka, fiind îndepărtate şi străini de noi. Pe de altă parte, suferinţa este prea umană, iar tragismul mult prea real. Iar cu cât numărul victimelor este mai ridicat, ne afectează mai puţin, aşa cum afirmă Stalin: „moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane de oameni reprezintă doar o statistică.” Această atitudine se datorează faptului că situaţia este percepută atât de abstract, încât din registrul realităţii imediate se face un salt în „irealitatea imediată”. Astfel, nefiinţând în realitate, nu poate fiinţa nici în universul simbolic.

Prin urmare, indiferent că suferinţa lipseşte fiindcă este vorba de un celălalt, necunoscut, fie din cauza faptului că natura evenimentului este transferată dincolo de realitatea noastră, nu ne putem identifica. Astfel, într-adevăr omul trăieşte într-un univers simbolic, care-l înstrăinează de lume.

Un articol de  Istvan Attila Varga

Citiți și Cum decade Homo simbolicus?