Poetul şi traducătorul Radu Cârneci (14 februarie 1928 – 9 decembrie 2017) a fost unul dintre cei mai profunzi creatori de poezie de dragoste din literatura română.

A publicat peste 40 de titluri, printre care ”Noi şi soarele”, 1963, „Orgă şi iarbă”, 1966, „Umbra femeii (sonete), 1968, „Iarba verde, acasă”, 1968, „Grădina în formă de vis” (noi sonete de iubire), 1970, „Cântarea Cântărilor” (parafrază modernă la celebrul text omonim din Vechiul Testament, atribuit regelui Solomon), 1973, „Heraldica iubirii”, 1975, ”Temerile lui Orfeu (poeme despre timpul prezent)”, 1978, „Timpul judecător”, 1982, „Sonete (de iubire şi moarte)”, 1983, „Pasărea de cenuşă”,  1986, „Scrisorile către Dorador” (text român-francez) – 1997, „Amintiri din Paradis”, 2016, iar dintre traducerile publicate în volume – Léopold Sédar Senghor (Se­negal), „Jertfe negre”, Kahlil Gi­bran (Liban), „Profetul” şi „Grădina Profetului”, Mousse Boulanger „Ini­mă de aur”, Delmira Agustini (Uru­guay), „Dulci elegii” şi „Integrala lirică Baudelaire”.

A fost distins cu Premiul Academiei Române pentru „Timpul Judecător” și Pre­miul Uniunii Scriitorilor pentru „Cântând dintr-un ar­bore”.

„Poezia lui Radu Cârneci a restaurat dragostea la rangul de superioară instanţă şi de principiu cosmic. Amestec rafinat de sensibilitate şi inteligenţă artistică, de virtuozitate de orfevru şi de inspiraţie tumultuoasă, precum şi de încredere ilimitată în puterea Cuvântului, această operă va dăinui”.

(Radu Enescu)

”…Poezia lui Radu Cârneci tinde să exprime o dimensiune interioară dintre cele mai importante ale omului: IUBIREA. De aici ipostazierea în elevație şi sublimitate a protagoniştilor, cuplu de îndrăgostiţi fiind înnobilat de actul artistic care îi detașează şi-i înalţă ca pe niște purtători de gând şi simţire al întregii umanităţi…”

 (Mircea Tomuș)

Fragment din ”Am unit abisul cu înaltul…” – un interviu realizat de Pușa Roth

”P. R.: Visele sunt de poezie sau cu poezie, domnule Cârneci?

R. C.: Eu cred că un poet, un creator de frumos trebuie să viseze şi să viseze creator, să viseze frumos şi determinant. Vorbim de acel vis cu ochii deschişi, se înţelege!

P. R.: Evident!

R. C.: Pentru că acestea sunt visuri, cele de noapte, în afara stării de veghe, sunt vise! Visurile mari, din timpul zilei, le putem controla, le putem munci, le putem esenţializa şi împlini. Cele din timpul nopţii fac ce vor cu noi. Acolo ele sunt stăpâne…

P. R.: Visurile – cum devin ele poezie?

R. C.: Răspunsul poate fi complicat. Să-l desluşim, totuşi.Un vis este o idee în devenire care de multă vreme ne preocupă, eclozând în fiinţa esenţială, stăpânindu-ne, deci. De pildă,vorbind despre mine, dintotdeauna mi-am dorit să fiu scriitor – chiar din şcoala primară, când făceam versuri, bineînţeles copilăreşti, şi le cântam – da, făceam versuri şi le…

P. R.: Ale dumneavoastră, copil fiind…

R. C.: Copil fiind! Şi aveam un învăţător extraordinar, a murit în război – Dumnezeu să-l odihnească! Un om minunat care şi-a dat seama că eu am ceva har, am ceva în afara obişnuitului şi mă dăruia cu cărţi. Ştia ce să-mi dea să citesc, mă controla într-un fel, căci eram un copil zburdalnic, zvăpăiat, neastâmpărat, dar mintos, da, şi eram şi recitatorul şcolii! La vârsta aceea de 10-12 ani eu citeam Eminescu, îl citisem pe Coşbuc şi Creangă, dar şi acele poveşti de Ispirescu – erau de mult ştiute!

P. R.: Şi iubirea?

R. C.: Iubirea a fost dintotdeauna. Da, a fost la modul superior – de vis, de frumuseţe, de întâlnire în spirit. E atât de complexă această stare, atât de frumoasă, de înălţătoare, de puternică prin esenţializarea pe care ne-o propune şi uneori o împlineşte. Din această cauză, după atâtea milenii de poezie de iubire, este foarte greu să te impui. Este foarte greu, încât la un moment dat zici: Doamne, toate s-au cam spus!

P. R.: Totalitatea sentimentelor omeneşti înseamnă pentru fiecare altceva.

R. C.: Aşa e! De altfel, fiecare suntem un univers, o carte complicată în care se scriu foarte multe, nu? Fiinţa umană!

P. R.: Sigur, este cartea albă a unei vieţi!

R. C.: Da, care trebuie scrisă!”

Iubirea de iubire

…la început iubirea de iubire
precum iubirea aburea în fire,
neliniște vibrând în elemente,
visând la bucuriile absente,
chemând împreunări, dorind a fire
la început ideea de iubire…

(…și noi ne-am căutat prin vremi de-a rândul:
te bănuiam, te-apropiam cu gândul,
te desenam recunoscându-ți mersul
și-mpodobeam cu tine UNIVERSUL
fără de chipul tău în mine avându-l
și noi ne-am căutat prin vremi de-a rândul…)

…IUBIRE-i axul cerurilor toate
in mari nuntiri cu muzici peste poate,
un semn al ei și lumi cu lumi s-adună:
idei dansează, hăurile tună,
stele-n ghirlande leagănă , se roate,
iubire-i axul cerurilor toate…

Iubirea este atotstăpânitoare

Iubirea este atotstăpânitoare
Domnind pe sânge patimi și eresuri
Misterizând la marile-nțelesuri
De chip interior dăltuitoare.           

Ea mişcă munţii, luminează-n soare
desţelenind universale şesuri
chemându-ne la cosmice culesuri
pe-ntinderi nesfârşit unduitoare. 

Iubirea-i axul cerurilor toate
jur împrejuru-i lumi cu lumi s-adună
în mari nuntiri cu muzici peste poate 

Idei dansează hăurile tună
stele-n ghirlande leagănă-se roate
sub zodiile care le-ncunună.” 

Iarba verde de acasă

Acasă, iarba verde aproape de mugure,
– vai, cum îi place să geamă sub paşi! –
o simt cum îmi sărută glezne şi tălpi,
oftând în zori, fără de somn, singură,
fragedă,
iarba în mai.

La amiază are ceva de mândră ţărancă
rotindu-se, toată numai miresme,
şi mă cheamă şi mă cuprinde,
şi-mi intră în sânge hoţeşte, femeie
pătimaşă,
iarba în iunie.

Spre seară începe să cânte de nuntă:
se roagă pentru o noapte de dragoste,
se roagă să-i gust trupul, să-i pătrund
sângele în şuier de coasă,
aprigă,
iarba în iulie.

Seara, la piept, lung mi se tânguie:
e de dor arsă, de dor şi nelinişte,
trupul i se face străveziu şi arde
şi mă arde, şi mă dărui, Doamne,
nebună-i
femeia de iarbă.

Noaptea, iarba se face de taină,
mă ia de mână, neagră şi dârză
şi plecăm, coborâm în rădăcini şi acolo
ne unim trupurile şi suntem
dulce ţărână…

foto sursa