în liniștea asta se-aude galopul nisipului fără cal
gurile înșelătoarelor anemone cerșind sarea tăcerii-nciudate
când între mâinile mele și ieri se taie, e-o țandără-n
cordonul ombilical.
există viori mute și porți prin care trec, cu ușurință,
piane c-o pană pe frunte, o ramă
din care lipsește oglinda, și un pocal.
dacă ți-ai apăsa inima mea pe ureche,
pe buzele-nroșite-n sunete de corali roșii,
apă vie și puls,
de ți-ai astupa urechile cu inima mea
tot ai auzi cerneala roşie a mării
ce se apropie, gâlgâind fără urmă de ezitare
mai temerar ca oricând.
foto flickr.com
Citește și îmbrățișare
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
