Mircea Vulcănescu (n. 3 martie 1904 București, d. 28 octombrie 1952, Aiud)

Ca răspuns la întrebarea „De ce a scris Mircea Vulcănescu poezie?”, Măriuca, fiica lui cea mică, oferă cel mai frumos răspuns prin care un copil poate apăra patrimoniul cultural al tatălui sau:

„În timpul procesului infam care i s-a facut (pentru vina de a-și fi iubit Țara), Mircea Vulcănescu ne-a dat nouă, copiilor lui, un sfat prețios: Învățați cât mai multe poezii frumoase!”.

Mircea Eliade, vorbind de sacrificiul lui Mircea Vulcănescu, scrie: „Ce știm cu toții, ne e de-ajuns ca să înțelegem cât de totală i-a fost victoria. Victoria împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victoria împotriva Morții”.

Mircea Vulcănescu a fost un economist, filolog, filosof „dăruit cu toate darurile”, dupa cum afirma Eliade, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică român.

„Să nu ne răzbunați, dar să nu ne uitați!„

ar fi fost ultimele cuvinte ale lui Mircea Vulcănescu. Avea 48 de ani când s-a stins, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus în închisoare.

Puterea de a avea amintiri

Tot el spunea: ”E o mare fericire şi poate cea mai neatacabilă putere în mizerie, aceea de a avea amintiri. Mă uit cât de mult ajută aceste amintiri fiecăruia din noi să-şi iasă din sine, să-şi depăşească starea de abatere de-o clipă şi să-şi reia firul vieţii obişnuite. Nu ne putem închipui cât e prezentul de ţesut, de prefăcut, de schimbat de amintiri. Înflorirea unei flori nu te-ar înduioşa dacă amintirea nu i-ar da înţeles, n-ar ţese în jurul ei o plasă de atitudini mai vechi, de sensuri, de simboluri, situând-o într-o anumită regiune a sensibilităţii, deja încercată, care prin aceasta chiar îi dezvăluie calitatea.”

Mircea Eliade despre Mircea Vulcănescu: „Cînd au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase. În cîteva zile, a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturiseasca cu aceeaşi senină fermitate credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altădată, viaţa pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii, ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii. Pentru că ştim cum a murit! lar ultimul lui mesaj în temniţă, adresat fiecăruia din noi, a fost acesta: «Să nu ne răzbunaţi!»…”
(Chicago, nov. 1961)

Emil Cioran despre Mircea Vulcănescu: „Cu cît mă gîndesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atît mai mult mi se pare că era, el însuşi, o excepţie uluitoare, care trebuie că evitase de asemenea printr-un miracol blestemul nostru comun. Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuşi adevărul, întrucît cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întîlnit niciodată. Păcatul originar, atît de evident în noi toţi, nu era deloc vizibil în el, în el care era destul de împlinit şi în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanţe sau Teologie, din el emanau o putere şi o lumină ale căror definire nu-mi aparţine. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfînt, dar el era oarecum astfel.”
(Fragment din „Scrisoare către Viorica Maria Elena Vulcănescu”, Paris, 20 Ianuarie 1966)

Ioan Ianolide despre Mircea Vulcănescu: „Ţinuţi flămînzi, neavînd pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mîzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: Eu voi muri. Salvaţi-vă voi!
Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească, iar ei au continuat să îl pedepsească pînă ce l-au ucis.
A fost un om cu caracter de diamant.”
(Ioan Ianolide – „Întoarcerea la Hristos”)

Colindul lui Mircea Vulcănescu

”Colind sărac,
suflet sărac.
Să pot, m-aş fi făcut colac.
Şi-n miez de nucă aş fi vrut să mă
prefac,
dar n-am putut,
căci nu-i pe plac.

Colind sărac,
Suflet sărac.

Şi totuşi n-am putut să tac
ci îţi trimet un gând,
flămând,
ca dorul unui vechi păstor,
colindător,
ce sta veghind
şi aşteptând,
să vadă cerul coborând.

Colind sărac,
Suflet sărac.

Colind al sufletului meu
eşti gol de sârg, de drag eşti greu;
gol cum e bunul Dumnezeu
născut în staul, printre oi,
nu în palate, ci-n nevoi,
ca să ne fie nouă Frate
şi să ne scoată din nevoi
şi din păcate.

Colind sărac,
suflet sărac.

Prunc de o zi
Domn nefăcut
S-a întrupat Cel Nevăzut
şi din Fecioară S-a născut.
Din slavă plină, din tărie,
ni S-a născut în sărăcie,
Sol coborât din vecinicie,
Vis împlinit,
Hristos în cuie răstignit,
în ieslea rece ne-nvelit,
un bou suflând
îngeri în jurul Lui veghind,
păstori cântând,
amurg pe cerul ruginit…
şi… «trei crai de la răsărit»
ce «spre stea au călătorit»…

Colind sărac,
suflet sărac.

Vin la-nchinat
Şi, dar din sufletul curat
I-au adus aur, să domnească,
Smirnă ca să tămăduiască,
Tămâie, ca să-nvioreze,
Rugă, ca să se-nduioşeze.
Tot ce-nfloreşte, să rodească.
Tot ce-i pierdut, să se-mplinească
Ce este strâmb, să se-ndrepteze.
Săracii să se-ndestuleze.
Furtuna să se liniştească.
Duşmanul să se biruiască.
Toată ispita să-nceteze.
Doar bucuria să cuteze.
Şi robi suntem, ca şi regi,
să ne găsim din nou întregi
prin Taina Lui de căpătâi
în slava noastră cea dintâi.

Colind sărac,
suflet sărac.

O stea azi ni s-a arătat.
E steaua lor? E steaua cui?
A tuturor? A nimănui?
Argat, fecior de împărat,
e steaua Lui…
I-al nostru! Atât L-am aşteptat
şi-L aşteptăm neîncetat
în fiecare an odată
să se nască
să ne pască
şi să ne mântuiască
pe noi, — robii Lui
pierduţi hai hui —
ce-I ducem lipsa greu, când nu-I
că de răsare câte-o stea
pornim grămadă după ea.

Iar de-L găsim,
Îl răstignim,
în cruci,
pe la răscruci.

Colind sărac
După toate câte s-au pierdut”

 

Citește și Aș vrea – Radu Gyr