Seara se scurgea cu fiecare picătură de ceară prelinsă din lumânările înlăcrimate. Aprinse parcă special, accentuau culoarea vântoasă a șampaniei din paharele cu gâturile lungite ca într-o rugă mută către candelabrul central.

Când a intrat în salon, nimeni n-a părut să-l observe, doar ea fu atrasă de distincția cu care se mișca umplând micile goluri dintre fluturările rochiilor și aparenta nepăsare a bărbaților.

Fără să vrea, începu să-l observe pe sub gene rotindu-și ușor câmpul vizual, astfel încât prezența lui să-l încapă mereu, însoțită de piramidele de căpșuni clădite în vasele de cristal.

Faima, succesul fuseseră criteriile de selecție a invitaților, iar petrecerea oferea motivul și locul perfect în care se puteau studia și lăsa priviți, deopotrivă, ca într-o vitrină de bijuterii securizată. Era evident, însă, că bărbatul nu-și datora prezența acestor norme. Trecând de la un grup la altul, ca un stăpân aflat în timpul liber, strecura fiecăruia observații de-a dreptul surprinzătoare și lăsa în urmă stupoare sau stinghereala unei îngrijorări ascunse. Astfel își exersa controlul cu o satisfacție rece care îi netezea reverele sacoului scump.

Simțea cum o fixează scurt, evitând la tangență confruntarea vizuală directă. Era acea descărcare electrică pe care vânatul o percepe instinctiv, în ciuda vicleniei vânătorului ascuns în spatele unui zâmbet mai întunecat decât gaura țevii. Căută să se poziționeze cât mai departe, retrăgându-se cu un pahar gol sub jetul de apă rece, la chiuveta din bucătărie.

Așa o găsi, cu paharul suspendat la jumătatea drumului către gură. Surpriza o făcu să-l clatine și câțiva stropi îi săriră pe brațul înmănușat, ca și când ar fi vrut s-o ia la goană din fața unui pericol nevăzut. O pironi cu ascuțișul unei uitături calme și încrezătoare, așezate cu grijă pe fața lui imobilă, de perete pe care se zbat obloanele gurii trântite ritmic de un curent de cuvinte.

La început, nici n-a înțeles ce-i spune. Privirea îi rămăsese agățată în cele trei colțuri ale batistei ițite disciplinat din buzunarul tăiat perpendicular pe pieptul lui – își închipui că sunt vârfurile unor munți înghețați care îi perforaseră coastele și ieșiseră la lumină, nemairăbdând frigul dinăuntru.

Se închegă o conversație sau, mai degrabă, un solo de virtuoz în care el îi cerea, din când în când, o încuviințare sau mici aplauze pentru pasajele de măiestrie. Nici nu-l interesa ce-ar fi avut ea de spus, își țesea plasa în jurul ei, atât, și voia să fie, mai întâi de toate, admirat.

O fascinație surdă puse stăpânire pe ea și, contrar pornirii inițiale, încuviință când bărbatul o întrebă dacă vrea să-i dezvăluie adevăratul motiv pentru care îi povestise acele nimicuri până atunci. Astfel, în următoarea oră avu parte de cele mai terifiante mărturisiri ale acelui personaj care deținea întunericul din secretele tuturor bărbaților importanți aflați atunci în salonul unde se cânta la pian.

Era pietrificată. Nu înțelegea de ce-i spune ei asemenea grozăvii însoțite de gesturi care amplificau totul până la absurd. Povestea se umfla tot mai tare, ca un râu pe timp de furtună, și părea că o târăște în abis. Nemaisuportând, împinse – cu o brutalitate de care nu se știa în stare – un scaun care se răsturnă, spărgând tensiunea și vorbele lui în țăndări de teamă.

Ai să dai bir cu fugiții acum, ai să fugi ca o potârniche speriată ? a întrebat-o cu dezamăgire, mai mult șuierând, când îi trecu în goană pe lângă umăr. E doar un impuls, ai să vezi, tu ești a mea și-ai să mă ajuți!, a mai strigat în urma ei, de-a lungul coridorului.

Nasturii deveniseră neascultători și-i fugeau printre degete. Tremura în timp ce încerca să-și încheie pardesiul de culoarea nisipului în care se transformase întreaga seară. În pragul ușii tocurile pantofilor tăcăniră strident și tresări în spasmul unui adio. N-avea să se mai întoarcă niciodată în casa aceea.

Scara se pierdea în trepte când îl zări stând smerit și așteptând-o ca un dulău. Nu avea să scape așa ușor, își spuse ca într-un vis, netrecându-i prin minte că i se dădea o altă șansă.

Cu delicatețe și scuze înflorite, îi așeză în mâini o cutie de catifea vișinie, îndemnând-o s-o deschidă, ca într-un gest de acceptare. Uimirea o făcu să se oprească, aproape rușinată. Poate interpretase greșit totul și exagerase nebunește? Și totuși, o cutie de catifea?!

Pe patul de sub capac stătea tolănită, aproape indecent, o cheie aurită. I-o oferea ei, nici unei alte femei, era cheia casei lui, putea să vină și să plece oricând. I-o dăruia.

Era prea mult. Oare tinerețea o făcea să pară o pradă ușoară? Fulgerată de intuiția care îi luă foc chiar atunci, îi împinse cutia în piept și aproape se rostogoli mai departe într-un refuz înfricoșat și categoric.

Chiar de a doua zi, viața avea să i se schimbe…

foto tumblr.com