Seara se scurgea cu fiecare picătură de ceară prelinsă din lumânările înlăcrimate, aprinse parcă special ca să accentueze culoarea vântoasă a șampaniei ce curgea în paharele cu gâturile lungite într-o rugă mută către candelabrul central. Nimeni nu păru să-l observe când intră în salon, doar ea fu atrasă de distincția cu care se mișca umplând golul dintre fluturările rochiilor și nepăsarea aparentă a bărbaților.

Fără să vrea, începu să-l observe pe sub gene. Își rotea ușor câmpul vizual, astfel încât prezența lui să-l încapă mereu, însoțită de căpșunile clădite piramidal în vasele de cristal înșirate peste tot.

Notorietatea și succesul fuseseră principalele criterii de selecție a invitaților, iar petrecerea oferea motivul dorit și locul perfect în care se puteau studia și lăsa priviți, deopotrivă, ca într-o vitrină de bijuterii securizată. Era evident, însă, că bărbatul nu-și datora prezența acestora. Trecea de la un grup la altul, ca un stăpân aflat în timpul liber, strecurând fiecăruia observații surprinzătoare și lăsând în urmă stupoare sau stinghereala unei îngrijorări ascunse. Își exercita astfel controlul și o satisfacție rece îi netezea reverele impecabile ale sacoului scump.

Simțea cum o fixează scurt, evitând la tangență confruntarea vizuală directă. Era descărcarea electrică pe care vânatul o percepe instinctiv, în ciuda vicleniei vânătorului ascuns în spatele unui zâmbet mai întunecat decât gaura țevii. Căută să se poziționeze cât mai departe, retrăgându-se cu un pahar gol sub jetul de apă rece, la chiuveta din bucătărie.

Așa o găsi, cu paharul suspendat la jumătatea drumului către gură. Surpriza o făcu să-l clatine și câțiva stropi îi săriră pe brațul înmănușat, ca și când ar fi vrut s-o ia la goană din fața unui pericol nevăzut. O pironi cu ascuțișul unei uitături calme și încrezătoare, așezate cu grijă pe fața lui imobilă de perete pe care doar obloanele gurii se zbat, trântite ritmic de un curent de cuvinte.

La început, nici n-a înțeles ce-i spune. Privirea îi rămăsese agățată în cele trei colțuri ale batistei, ițite disciplinat din buzunarul tăiat perpendicular pe pieptul lui. Își închipui că sunt vârfurile unor munți înghețați care îi perforaseră coastele și ieșiseră la lumină, nemairăbdând frigul dinăuntru.

Se închegă o conversație sau, mai degrabă, un solo de virtuoz în care el îi cerea, din când în când, o încuviințare sau mici aplauze pentru pasajele de măiestrie. Nici nu-l interesa ce-ar fi avut ea de spus, își țesea plasa în jurul ei, atât, și voia să fie, mai întâi de toate, admirat.

O fascinație surdă puse stăpânire pe ea și, contrar pornirii inițiale, încuviință când bărbatul o întrebă dacă vrea să-i dezvăluie adevăratul motiv pentru care îi povestise acele nimicuri până atunci. Astfel, în următoarea oră avu parte de cele mai terifiante mărturisiri ale omului care deținea întunericul din secretele bărbaților importanți, aflați în salonul unde se cânta acum la pian.

Era pietrificată. Nu înțelegea de ce-i spune ei asemenea grozăvii însoțite de gesturi care amplificau totul până la absurd. Povestea se umfla tot mai tare, ca un râu pe timp de furtună, și părea că o târăște în abis.  În cele din urmă, nu mai suportă și împinse, cu o brutalitate de care nu se știa în stare, un scaun care se răsturnă, spărgând tensiunea și vorbele lui în țăndări de teamă.

Ai să dai bir cu fugiții acum, ai să fugi ca o potârniche speriată ? o întrebă cu dezamăgire, mai mult șuierând, când îi trecu în goană pe lângă umăr. E doar un impuls, ai să vezi, tu ești a mea și-ai să mă ajuți!, mai strigă în urma ei, de-a lungul coridorului.

Nasturii deveniseră neascultători și-i fugeau printre degete. Tremura în timp ce încerca să-și încheie pardesiul de culoarea nisipului în care se transformase întreaga seară. În pragul ușii tocurile pantofilor tăcăniră strident și tresări în spasmul unui adio. N-avea să se mai întoarcă niciodată în casa aceea.

Scara se pierdea în trepte când îl zări stând smerit și așteptând-o ca un dulău. Nu avea să scape așa ușor, își spuse ca într-un vis, netrecându-i prin minte că i se dădea o altă șansă.

Îi așeză în mâini, cu delicatețe și scuze înflorite, o cutiuță de catifea roșie, îndemnând-o s-o deschidă într-un gest de acceptare. Uimirea o făcu să se oprească, aproape rușinată. Poate interpretase greșit totul și exagerase nebunește. Totuși, o cutie de catifea?!

Pe patul de sub capac, fulgerată de intuiția care îi luă foc chiar atunci, stătea tolănită indecent o cheie aurie. I-o oferea ei, nici unei alte femei, era cheia casei lui. Putea să vină și să plece oricând. I-o dăruia.

Era prea mult. Oare tinerețea o făcea să pară o pradă ușoară?  Îi împinse în piept cutia și aproape se rostogoli mai departe într-un refuz înfricoșat și categoric.

Chiar de a doua zi, viața avea să i se schimbe…

foto tumblr.com