Dimineaţa zilei de 14/27 octombrie 1916

Întâmplarea face ca, în vizită fiind la Târgu Jiu zilele  trecute, să aud din gura verișorului meu ceea ce, poate că ar fi trebuit să cunosc mai temeinic: poveștile despre rezistența eroică a locuitorilor oraşului în timpul Primului Război Mondial, despre Liga Femeilor Române din Gorj și despre ansamblul operelor lui Brâncuși, toate împletite în tăcerea sărutului infinit așternută omagiu pe Calea Eroilor.

Aceste ”povești” au început o dată cu luptele care s-au purtat de-a lungul râului Jiu în Primul Război Mondial. În dimineaţa zilei de 14/27 octombrie 1916, bătrânii, femeile şi copiii din oraşul Târgu Jiu au reuşit să respingă atacul trupelor germane care voiau să ocupe oraşul. În acea toamnă rece luptele au continuat  timp de mai multe săptămâni, cu jertfe, sânge și suferință din partea gorjenilor.

Odată războiul încheiat, femeile au putut să-şi plângă în voie bărbaţii pieriţi

… și să facă ceva grandios pentru a le cinsti memoria. În anul 1921 se înființează Liga Femeilor Române din Gorj, condusă de o femeie extraordinară, Arethia Tătărescu. Încă din perioada în care discuta cu Miliţa Petraşcu – fostă ucenică a lui Constantin Brâncuşi la Paris – despre proiectul mausoleului dedicat Ecaterinei Teodoroiu, Arethia Tătărescu are în minte şi realizarea unui monument dedicat eroilor gorjeni din Primul Război Mondial, pe care să-l execute aceeaşi artistă.

Însă Miliţa Petraşcu, într-un moment de inspirată modestie, îi recomandă Arethiei să ia legătura cu Brâncuşi, pe care îl consideră mult mai potrivit pentru o asemenea lucrare. Astfel că, în iarna anului 1934/1935, preşedinta Ligii Naţionale a Femeilor Gorjene îl invită pe Brâncuşi la Târgu Jiu pentru a ridica un monument „în memoria eroilor gorjeni care s-au jertfit în războiul de întregire”.

Brâncuşi cu brațe deschise

Brâncuşi primeşte cu mare bucurie această propunere, aşa cum rezultă din scrisoarea pe care i-o trimite Miliţei Petrașcu puţin mai târziu (scrisoarea se află în arhiva Academiei Române):

„Am hotărât să mă întorc în luna mai și nu vă pot spune cât sunt de bucuros  să pot face ceva la noi, în țara noastră. Vă mulțumesc, de asemenea și d-nei Tătărescu pentru privilegiul acordat. În prezent toate lucrările mele începute de atâta timp ajung la final și mă simt ca un ucenic în ajun de a deveni calfă – așa că propunerea nu putea să cadă mai bine.”

În vara anului 1935 Brâncuși vine în România și merge direct la Poiana, la conacul familiei Tătărescu, unde prezintă conducerii Ligii Femeilor Gorjene proiectul său pentru monumentul eroilor – o coloană fără sfârșit. Proiectul său semăna izbitor cu un stâlp de casă țărănească. Era o temă la care Brâncuși lucrase încă din 1916. O serie de coloane, realizate din ghips sau lemn se găseau în atelierul său din Impasse Ronsin, nr. 11 – Paris.

Amenajarea Parcului Coloanei s-a efectuat în intervalul octombrie 1937 august 1938.

În anul 1938 se metalizează Coloana fără sfârșit. Brâncuși sculptează și definitivează Poarta Sărutului, precum și cele două bănci pe care le amplasează de o parte și de alta a Porții. Este asamblată Masa Tăcerii, din două variante comandate de artist, cele 12 scaune cu fața rotundă în jurul Mesei și 30 cu fața pătrată de-a lungul aleii care unește Masa cu Poarta.

Deși era preconizată pentru luna septembrie, inaugurarea ansamblului a fost amânată de mai multe ori. Nenorocul a făcut ca Brâncuși să se îmbolnăvească și să fie nevoit să plece la București, apoi la Paris, pentru a nu se mai întoarce în țară niciodată.

Pe data de 27 octombrie 1938 se inaugurează întregul ansamblu, printr-o procesiune de amploare la care participă înalți oficiali, ofițeri, reprezentanți ai Casei Regale și ai comunității locale.

Arta, sursă de bucurie

Considerând arta doar o sursă de bucurie, Brâncuși a fost destul de zgârcit cu explicațiile privind operele sale.

Cu o anumită ocazie, conchidea:

„În artă ceea ce contează este bucuria. Nu e nevoie să înțelegi. Ești fericit că vezi? Ajunge.”

foto tumblr.com

(sursa)