Prieteniile care se leagă între marii actori sunt, întotdeauna, fascinante.

Mai ales când vine vorba despre două personalități de calibrul lui Robert De Niro și Al Pacino. Ei bine, se spune că au comunicat întotdeauna. Dar rareori pe ecrane.

Pelicula „Irlandezul” (The Irish Man, lansat la finele lui octombrie a.c.) reprezintă oficial cea de-a treia colaborare a lor  îndeaproape, deși de-a lungul anilor ei s-au apropiat de multe ori. Cine poate înțelege?

Londra- Nu există nici o placă memorială care să amintească întâlnirea și nici unul dintre protagoniști nu poate puncta exact data când s-a întâmplat, dar, undeva de-a lungul Străzii 14 în East Village din Manhattan, este un loc în care, la sfârșitul anilor 60, doi actori începători, numiți Robert De Niro și Al Pacino și-au intersectat drumurile pentru prima dată.

S-au cunoscut unul pe celălat după nume și reputație. Și-au comparat activitatea, s-au măsurat  din priviri – Pacino încă își aduce aminte de De Niro ca având „o privire neobișnuită și o anumită energie” – și fiecare și-a văzut de drum, întrebându-se ce va aduce viitorul pentru sine însuși și pentru bărbatul pe care tocmai îl întâlnise, un fel de rival față de care nu se simțea indiferent.

O jumătate de secol mai târziu, ei s-au întâlnit într-un apartament a unui hotel de lux din Londra, pe malul Tamisei, ca să vorbească despre noul lor film „Irlandezul”, cu toate acele neliniști lăsate departe în urmă. Tot ceea ce se poate realiza ca actor, De Niro și Pacino practic au realizat, depășind chiar și cele mai înalte aspirații pe care le-au avut în tinerețe. Au oferit cinema-ului unii dintre cei mai captivanți și explozivi protagoniști, în filme de referință că  „Taxi Driver” ( Șoferul de Taxi), „Scarface”, „Raging Bull” ( Taurul Furios) și  seriile”Godfather” (Nașul).

Astfel, traiectoriile lor s-au împletit în mod neașteptat. Ei nu sunt doar egali și colaboratori ocazionali, dar și prieteni care găsesc din când în când timp să se viziteze, să discute posibile proiecte și să se stimuleze reciproc.

„Ne întâlnim și discutăm, comparăm notițe„, explică De Niro. „Nu ne ducem chiar dorul. Am putem să ne ducem dorul.”

Probabil cel mai uimitor dintre toate este faptul că, într-un moment în care s-ar putea culca cu ușurință pe lauri –  și au fost chiar acuzați că ar face asta- Pacino, 79 și De Niro, 76, continuă să țină imens la profesia lor.

„Irlandezul” care a avut premiera pe 1 noiembrie și care a început să fie difuzat din 27 noiembrie pe Netflix, este regizat de Martin Scorsese și aduce împreună cei doi actori pe ecran  abia pentru a treia oară. Filmul, o dramă polițistă despre țeluri și ambiții trecătoare, este conceput retrospectiv și, evident, cu conștiința faptului că, de fapt, totul are un sfârșit.

Această este o temă cu profundă rezonanță pentru Pacino care îl joacă pe Jimmy Hoffa, incoruptibilul președinte al Frăției Internaționale a Șoferilor, și pentru De Niro,care este producătorul filmului și joacă personajul principal, Frank Sheeran, unul din șefii Frăției și mafiot care a revendicat uciderea lui Hoffa.

„Astăzi zâmbesc chiar mai mult decât în tinereţe, se pare că am început să judec oamenii mai lejer.”

Ambii actori sunt foarte atenți, de asemenea,  la moștenirea pe care o lasă posterității, iar în „Irlandezul” oferă interpretări mai viabile ca niciodată. Doar că acum, neamaiavând nimic de dovedit audienței, ei găsesc motivația în depășirea  propriilor limite și menținerea pasului unul cu celălalt.

Dar ei au și aproape o decadă vechime de limbaj codat iar când sunt împreună, le place să se tachineze. Amândoi se amuză legat de faptul că Pacino a trebuit să dea o probă pentru „Irlandezul”.

„Da, l-am întrebat dacă poate citi câteva rânduri din el”, spune De Niro sarcastic. Ridică o mână și întrerupe brusc audiția imaginară: „Oh, e minunat, O.K.”, spune el.

Pacino continuă jocul și, cu o voce gravă, blândă, descrie cum ar fi făcut față la ipotetică probă: „Spui: ,,Ascultă, am lucrat la asta – nu e scenariul tău, dar fac Regele Lear iar acum voi citi câteva fragmente.”, spune el.

Amândoi râd și așa cum face când se distrează, De Niro își  îngustează ochii, își contorsionează fața în acel faimos rânjet de la o ureche la alta și privește în jur, în cameră.

Dacă se pot amuza acum asupra condiției lor de elite, este pentru că sunt legați de trecut când renumele lor era asigurat cu greu și pentru că nu au uitat niciodată respingerea constantă pe care au trebuit să o îndure în anii lor de formare. Așa cum explică Pacino: ” Le spun tinerilor actori de azi, orice ai face, nu te aștepta niciodată să primești rolul.” Consideră-l un dar„, adaugă De Niro)

În rarele ocazii  în care au ajuns să lucreze alături, Pacino spune: „Se trece dincolo de limită. Se pune o altă limită.”

Amândoi s-au maturizat în New York-ul de după Cel De-al Doilea Război Mondial, Pacino în South Bronx și De Niro în Greenwich Village și Little Italy, Amândoi au fost copii proveniți din părinți divorțați care au fost atrași în școlile de actorie ale orașului – The Actors Studio, Stella Adler Studio și Acting and HB Studio – și au fost fermecați de elevii de marcă ale acestor instituții, ca Marlon Brando, James Dean, Geraldine Page și Kim Stanley.

„Am devenit celebru, era ca şi cum luminile erau îndreptate către mine şi nu mai puteam vedea în faţă. Nu mai vezi cum sunt oamenii unii cu alţii. Anonimatul îţi oferă lucruri minunate, cum ar fi să umbli pe străzi ca toţi ceilalţi. Actorii suferă de o problemă pe care o avem cu toţii: trebuie să învăţăm să facem faţă celebrităţii şi atenţiei.”

Actoria le-a permis să intre în contact cu viețile altora și să se surpindă cu propria lor spontaneitate. Explicând abordările lor  actoricești divergente, Scorsese spune: „Cred că pot spune că Al tinde să meargă spre fluiditate și muzică în timp ce lui Bob (De Niro) îi place să puncteze stări ale minții și ființei, implicându-se în ele. Dar aceasta este doar o chestiune a instinctelor și a orientărilor personale, cred. Ambii sunt artiști fantastici cu ”instrumente” puternice , cum ar spune un profesor de artă dramatică.”

Succesele timpurii ale lui Pacino au venit pe scenă în piese ca ” Indianul vrea Bronxul” și ” Un Tigru Poartă Cravată?” iar ale lui De Niro au venit în filme „Bate Toba Încet” și „Străzi Famate” ( primul său film cu Scorsese).  Prietenia nou creată a celor doi actori a devenit crucială odată ce carierele lor au devenit celebre  și s-au apropiat unul de celălalt ca și colegi care își înțeleg unul altuia inconfortul celebrității.

„Eram într-o postură neobișnuită.”, spune Pacino.” Era cu totul altceva să fii renumit. Nu chiar cum este acum. Nu era ceva accesibil să fii faimos. „Mai cochet, da„, adaugă el, „dar nu a prins încă asta.”

De Niro aprobă „A fost ceva bun că ne-am avut unul pe celălalt să discutăm despre diverse lucruri.„, spune el.

Nimic nu le-a transformat viețile lor  mai mult ca seria de filme ” Nașul”, a  lui Francis Ford Coppola. Locul lui Pacino în panteonul cinematografiei mondiale a fost asigurat cu filmul original din 1972 și portretizarea captivantă a lui Michael Corleone – un rol pe care de Niro, printre alți actori, și l-ar fi dorit.

Nu că l-ar fi privit pe Pacino ca pe rivalul său: „Tu nu ești competitiv.”, spune De Niro care aspirase și la rolul nesăbuitului Sonny Corleone care i-a revenit lui James Caan.

„Dacă o persoană primește un rol și e minunat în el, asta este foarte bine.”, explică el.”Atunci când un actor nu este bun pentru rol și este ales din motive greșite atunci îți pare rău și nu ești nici măcar gelos. Spui, ei bine, O.K, asta e.”

De Niro a câștigat primul sau Premiu Oscar pentru ” Nașul – partea a II a” care a fost lansat doi ani mai târziu, film în care a jucat întruchiparea tânără a lui Vito Corleone. ( „Am spus că vreau ca Bob să fie tatăl meu”, glumi Pacino)

A-i face să apară împreună pe ecran a părut ani de zile un țel de neatins, deși s-au făcut încercări: au fost pe punctul de a  juca împreună în „The Pope of Greenwich Village” ( Papa din Greenwich Village) ( în care au jucat, în locul lor, Eric Roberts și Mickey Rourke); în „1900” a lui Bernardo Bertolucci ( în care a jucat De Niro – dar nu și Pacino)  și în filmul lui James Foley „Glengarry Glen Ross” (Pacino da, De Niro nu). Întrebați de ce aceste încercări de a-i reuni nu au reușit, ei ridică din umeri și dau vina pe toanele vremii.

Dar pentru a se face filmul, a trebuit mai mult de o decadă ca De Niro și colaboratorii săi să îl aștepte pe Steven Zaillian să termine scenariul și să se deschidă o breșă în programul agitat a lui Scorsese. „Irlandezul” a avut nevoie și de patronajul lui Netflix care a preluat un buget de 160 milioane dolari. O parte din acest cost include efectele speciale folosite pentru a-i întineri digital pe De Niro, Pacino și  pe Joe Pesci în scene cu personajele lor din anii tinereții.( De Niro spune că s-au gândit și la un casting de actori tineri pentru a-i juca pe ei în aceste secvențe).

„The Irishman” („Irlandezul”) este al nouălea film pe care De Niro l-a făcut cu Scorsese, dar primul pe care Pacino l-a făcut cu acesta. Deși se cunoscuseră – Pacino i-a cerut ajutorul cu mulți ani în urmă, pentru a regiza un proiect care nu s-a mai realizat și în care el ar fi jucat pe Modigliani – Scorsese tot a dorit niște informații în avans despre star.

De Niro își amintește, „Marty a spus: „Cum e Al?” Eu i-am spus: „E o dulceață. Ai să vezi.” ( Pacino nu a fost deranjat de descriere.”Mă vezi zâmbind”, zice el.)

În afară șansei de a lucra cu Scorsese și împreună, unul cu celălalt, De Niro și Pacino au văzut „Irlandezul” ca o oportunitate de a se implica în personaje reale și de a studia documente și înregistrări ale acestor oameni în timp ce își construiau personajele din interior către exterior.

Pacino, care în ultimii ani a portretizat un șir de personaje reale ca Joe Paterno, Phil Spector și Jack Kevorkian, spune că responsabilitatea lui nu a fost să-l dubleze pe Hoffa, ci să-l  joace în  propria sa versiune, ceea ce a considerat că este mult mai interesant.

„Trebuie să găsești o formă de ficțiune în asta”, spune Pacino.” Trebuie să găsești drama și personajul. Pentru că altfel este ca un fel de documentar în legătură cu cineva.”

Cu o voce mai înceată, adaugă : „Am vrut să îl joc pe George Washington. De fapt, chiar îl joc.”

De Niro pare sincer surprins.”Chiar îl joci?„, spune el întrebător,”O.K”

Au recunoscut că au fost atrași de tonul elegiac al „Irlandezului”, ton care urmează personajele sale  – ce puțin cele care supraviețuiesc- la bătrânețe și îi lasă, cei mai mulți în singurătate, să se întrebe cum își va aminti istoria de ei.

Scorsese spune că era  potrivit și inevitabil ca el și protagoniștii săi să vrea să exploreze acest subiect trist. „Cred că toți împărtășim acea nevoie să privim înapoi – eu, Bob, Al, Joe, personajele pe care le joacă,” spune el. „Dar asta este din cauza vârstei la care suntem. Vrem doar să îi dăm o formă în cinema.”

Cu anumită ezitare, De Niro spune că el și Pacino trebuie să recunoască întrebările existențiale pe care „Irlandezul” le ridică.

„Suntem într-un punct în care ne apropiem – face un gest oscilant, larg în timp ce își caută cuvintele – „Nu vreau să spun de sfârșit, ci de orizont„, spune De Niro.

Pacino spune că a observat aceste idei mai clar după ce a fost terminat filmul; până la ce nivel au apărut în reprezentația sa actoricească, spune el, a fost rezultatul regiei lui Scorsese și a îndelungatului  proces de gestație al filmului.

„Nu cred că acum 10 ani ar fi făcut un astfel de film.” spune Pacino.”El a accesat- este un cuvânt nou pe care îl folosesc, dar îmi place- el a accesat ceva care nu pot preciza, pe care am fost surprins să îl simt. În ce suntem băgați ? Ce facem aici, această scălămbăială?”

A fost mai ușor pentru ei să admită că doresc ca filmele lor să facă proba timpului – „Desigur că ne gândim la asta.”, spune De Niro.”Sunt lucruri pe care le faci pentru că ai vrea să fi amintit ca fiind special, chiar mai mult decât special.” ( „Irlandezul” care a născut unele dintre cele mai entuziaste critici pe care Pacino, De Niro și Scorsese le-au primit, se pare că a intrat în această categorie.)

Dar a-i ruga să-și spună fiecare părerea despre munca celuilalt ar fi putut părea nepoliticos. Așa că în schimb, jurnalistul a vrut să știe dacă fiecare a avut o preferință pentru performanța artistică a celuilalt.

De Niro a răspuns imediat : „Cred că „Nașul” I și II”, a spus el pentru Pacino.

Pacino, în schimb, a făcut o alegere imediată pentru De Niro: „Cel care domină pentru mine este”Raging Bull” ( Taurul Furios), spune Pacino, dar apoi a început să se întrebe dacă nu subminează alte realizări ale lui De Niro și a început să amintească alte filme. „Sigur este „Taxi Driver” ( Șoferul de Taxi)”, spune el absent.”Mă gândesc la filmele tale, Bob. Fac un festival de film Bob De Niro.” În timp ce Pacino spune asta, o grimasă de disconfort începe să apară pe fața lui De Niro, ca și când simplul auz al numelor celor mai cunoscute filme ale sale i-ar crea disconfort.

Pacino are o revelație bruscă : „A câștigat câteva Oscaruri”, spune el, apoi întreabă „Ai câștigat Oscarul pentru…?” Dar nu primește nici un răspuns, De Niro părând paralizat de durere. Pacino își răspunde singur: „Ah, Nașul II!” , exclamă el.”A fost măreț și în asta.” ( Celălat Oscar a lui De Niro a fost pentru „Taurul Furios”, dar nu e nevoie să-i reamintim).

De ce e un film excepțional?

În „Irlandezul”, apropierea dintre Sheeran și Hoffa duce până la urmă la o tandră prietenie – cel puțin , până la apogeul împroșcat cu sânge – dar De Niro și Pacino explică că îndatoririle legate de promovarea filmului nu au reprodus întocmai această relație. Chiar și  într-un tur publicitar mondial ca acesta, cu toate premierele și covoarele roșii și petrecerile de după, Pacino spune „nici măcar nu ne vedem prea mult.” De Niro adaugă: „Fiecare își face treaba, se întoarce, muncește, se socializează puțin. Nu e nevoie să își dea întâlnire, spune el, pentru că oricum vor da unul peste altul, din nou.”

Cu o voce care tachinează, dar și cu o afecțiune sinceră, Pacino adaugă „Este plăcut să știi că el este acolo.”

Traducerea și adaptarea: Andreea Livia Davidovici

Citiți și Timpul, filmul, amorul…