În visul meu e numai liniștea…
Mă întind pe canapea, mă acopăr cu pătura și închid ochii. Aștept să-mi vină somnul. La fel cum aștepți pe un peron trenul. Care se oprește special pentru tine, să te ducă departe. Așteptarea asta mă chinuie. Îmi trec prin minte tot felul de imagini amestecate, fără noimă. Văd străduțe înguste pe care le cutreier fără sens, programarea la coafor, tipul care mi-a zâmbit la semafor, florile pe care trebuia să le ud, delfinii pe care i-am văzut în mare, înghețata pe care am poftă să o mănânc, cafeaua rămasă în ceașcă, vocea ta. Deschid ochii.
Văd bufnițele de pe pernă, lumânarea care arde fără să tremure, îngerul din tabloul înrămat, cuvintele din cărți aliniate pe raft. Îmi las lumea cu lumina de-afară și intru în întunericul din mine. Închid iar ochii. Mi-a amorțit spatele, mă așez pe burtă. Salteaua îmi apasă sânii. Părul îmi acoperă fața. Îl las acolo pentru că îmi place cum miroase. Îmi gâdilă nasul, strănut, îmi eliberez fața. Încerc să-mi golesc mintea. Vreau cu disperare să adorm. Pe stradă mașinile se grăbesc spre nicăieri, un câine latră ca să latre, vântul bate ca să bată.
Mă întorc iar pe spate. Mi-e cald. Îmi scot picioarele goale de sub pătură. Îmi astup urechile cu palmele. Parcă aud marea din scoici. Simt nisipul sub tălpi, un val care mă pleznește pe glezne, o algă mi se agață de picior. Îmi iau palmele de pe urechi și mi le pun pe ochi. Întunericul devine beznă. Le las un pic acolo, pentru că simt că se face liniște în mine. Și cald, și bine. Îmi apăs cu degetele, peste pleoape, două lacrimi care dau să iasă. Îmi ascult respirația, până nu mai aud nimic. Apoi nu mai văd, nu mai simt, nu mai știu. Sunt vis.
