”Nu renunța” Mario Benedetti
Nu renunța, încă e vremea
ca odihnită, s-o iei de la început,
acceptându-ți umbrele, îngropând temerile
și, eliberată de poveri, învață zborul din nou.
Nu renunța fiindcă viața este așa cum e,
continuă-ți drumul,
urmează-ți visul,
destramă pânza timpului,
treci peste dărâmături și descoperă cerul.
Nu renunța, te rog nu ceda,
chiar dacă frigul te arde acum,
frica mușcă din tine,
chiar dacă soarele stă ascuns în calea vântului,
în sufletul tău mai stă ascuns focul,
viața mustește în visurile tale,
pentru că e viața ta și pasiunea e încă acolo,
pentru că ai iubit și încă mai ești iubită.
Trăiește viața și acceptă provocarea,
redobândește-ți râsul râsul, repetă melodia,
coboară garda și întinde mâinile,
înalță aripile în zbor și încearcă din nou,
sărbătorește viața și ia-ți cerurile înapoi,
Nu renunța și te rog nu te da bătută,
chiar dacă frigul te arde acum,
frica mușcă din tine,
chiar dacă soarele stă ascuns în calea vântului,
în sufletul tău mai stă ascuns focul,
viața mustește în visurile tale,
încă mai ai puterea să vezi un alt început în fiecare zi,
pentru că acum e ceasul și momentul potrivit,
pentru că nu ești singură,
pentru că eu te iubesc.
Traducere: Andra Tischer
Mario Benedetti, 14 septembrie 1920 – 17 mai 2009, eseist, jurnalist, nuvelist, romancier și poet uruguayan, a făcut parte din „“Generación del 45”, așa cum au numit-o istoricii literari.
Într-o zi de toamnă a anului 1920, în micul oraș Paso de los Toros din Uruguay, se năștea Mario Benedetti— un copil care avea să transforme durerile unui continent în poezie și exilul într-o formă de speranță.
Crescut într-o familie modestă, a simțit de mic contrastul dintre iubire și lipsă, între liniștea cuvintelor și zgomotul lumii. Poate de aceea, întreaga sa viață a oscilat între două iubiri mari:oamenii și cuvintele.
A fost, fără îndoială, unul dintre cei mai prolifici și iubiți scriitori latino-americani. A publicat peste 80 de cărți, traversând cu aceeași naturalețe poezia, proza, teatrul, eseurile și jurnalele. Dar dincolo de forme, ceea ce a rămas constant în tot ce a scris a fost o umanitate caldă și curajoasă, o dorință arzătoare de a păstra vie demnitatea omului simplu.
În 1973, când dictatura a pus stăpânire pe Uruguay, Benedetti a fost forțat să plece. A trăit ani grei în exil – în Argentina, Peru, Cuba, apoi în Spania. A fost despărțit de Montevideo, orașul său iubit, și de acea intimitate latin-americană care îi hrănea scrisul. Dar nu și-a pierdut vocea. Din contră – poezia lui a început să respire distanță, dor, ruptură, dar și o iubire și mai profundă pentru ceea ce fusese cândva „acasă”.
Și, deși a cunoscut durerea rupturii, Benedetti a scris și despre iubirea care nu are nevoie de artificii. Poeziile lui de dragoste nu idealizau, nu înălțau în nori — ci înfățișau iubirea de bucătărie, de zi cu zi, de pe peronul gării și din așteptarea telefoanelor care nu mai sună.
„Te iubesc nu pentru cine ești tu, ci pentru cine sunt eu când sunt cu tine.”
Romanul care l-a consacrat, „La tregua” (Armistițiul), este povestea unei iubiri târzii, într-un oraș cenușiu și într-o lume obosită. Publicat în 1960, a devenit rapid un clasic, a fost tradus în zeci de limbi și chiar ecranizat și nominalizat la Oscar. Dar poate cel mai puternic premiu pe care l-a primit romanul a fost faptul că a rămas în sufletul cititorilor ca o mărturisire tăcută despre singurătate și lumină.
Pe lângă scriitor, Benedetti a fost și un intelectual angajat. A scris împotriva tăcerii, împotriva nedreptății și a excluderii. Și-a folosit cuvintele nu doar ca să aline, ci și ca să trezească.
A murit în 17 mai 2009, în Montevideo. Discret. Cu același ton blând și grav pe care l-a avut mereu. Înainte de a pleca, a lăsat lumii un ultim vers:
„Viața mea a fost o fugă, dar tot ce-am pierdut va fi din nou al nostru.”
Mario Benedetti n-a fost un poet care a vrut să strălucească. A fost un poet care a vrut să se așeze lângă oameni, să le vorbească în șoaptă și să-i învețe că poezia e peste tot – și în iubire, și în plecare, și în tăcere.
„Moştenitor şi, deopotrivă, continuator al tuturor acestor linii ale tradiţiei poetice, dar ştiind, în egală măsură ca, în momentele esenţiale, să ia distanţă de ele şi să-şi afirme exclusiv vocea proprie, uruguayanul Mario Benedetti (1920-2009, unul dintre cei mai talentaţi şi longevivi poeţi latino-americani ai ultimelordecenii), a abordat, în egală măsură, şi alte genuri literare, afirmându-se deopotrivă ca eseist, romancier şi dramaturg, precum şi ca profesor de literatură şi subtil interpret al fenomenului cultural contemporan. Din cauza convingerilor sale politice, în anii ’70 a fost nevoit să plece în exil în Argentina şi Perú, stabilindu-se mai târziu în Spania.
De-a lungul activităţii sale literare, Benedetti s-a implicat nemijlocit în susţinerea cercurilor ce militau pentru afirmarea culturii sud-americane, precum şi a identităţii acestui continent, desfăşurând activităţi de promovare a culturii spaţiului său de provenienţă, neezitând să apară chiar şi în spectacole muzicale ale lui Juan Manuel Serrat sau Nacha Guevara. Printre cele mai importante volume lirice pecare le-a publicat sunt Poemas de oficina (1956), El olvido está lleno de memoria (1989). De asemenea, esenţialepentru evoluţia manierei sale artistice, precum şi a literaturiilatino-americane în ansamblu sunt povestirile din volumele Montevideanos (1960), La casa y el ladrillo (1977),Las soledades deBabel (1991), precum şi romaneleLa tregua (1960), Gracias por el fuego (1965) sauAndamios (1997).
Interesant este că, în versurile lui Benedetti, totul se complică, deşi rămâne, aparent, foarte simplu: poetul alege să pornească de la amănuntele existenţei de fiecare zi, pentru a ajunge la cea mai pură metafizică. Totul este, astfel, transformat în „obiect” poetic, iar poezia devine locul predilect în care autorul său se retrage din faţa lumii, singurul spaţiu în stare să-l apere de intruziunea brutală a realului.” ( Rodica Grigore, în articolul pe care îl puteți citi integral aici.)
Citiți și despre Frédéric Mistral
Excerpt in English – for our international readers
The Fire That Still Lives in You
Not all fires burn cities. Some burn quietly, beneath the skin, beneath the years. A look, a poem, a silence — and it all returns. That hidden ember of longing, the unnamed truth you carry in your chest like an ancient language.
This article is a poetic reflection on the flame that survives inside us — the one we try to forget, to tame, or to replace. It speaks of intimacy, memory, and the power of something that never fully dies, only waits for the right breath to reignite.
