“În cele trei zile, cât am stat la Odobești, am fost ca și bolnav.”
O interpretare în cheie psihanalitică a unei fraze dintr-un roman de dragoste și de război…
Este suficientă apariția unei femei care scapă clasificării, care nu este nici complet fidelă, nici complet infidelă, nici supusă, dar nici liberă, pentru ca întreaga structură psihică a acestui bărbat să se prăbușească în sine, asemenea unei clădiri a cărei temelie a fost subminată de forțe inconștiente. Această femeie nu este obiectul iubirii, ci vehiculul refulărilor celei mai profunde pulsiuni: aceea de a poseda complet, nu doar trupul, ci și psihicul, voința, gândirea celuilalt. Femeia devine, în mod paradoxal, terenul conflictului nevrotic (tulburare mentală – stres cronic – deficit de funcționare) în care bărbatul își proiectează neputințele, fanteziile de omnipotență și dorința copilărească de a fi iubit necondiționat.
Freud considera obsesia o formă de nevroză derivată din conflictele inconștiente dintre dorințe și interdicții. În cazul lui Ștefan Gheorghidiu, alter ego și protagonist al romanului ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, obsesia față de Ela nu este o simplă pasiune romantică, ci o criză psihică profundă alimentată de o nevoie viscerală de posesie și autoritate masculină. Ea devine proiecția idealului feminin, o ființă pură, fidelă, supusă, al cărei rol este să-i valideze bărbatului sentimentul de control și putere. În fața oricărei abateri de la acest ideal, fie ea chiar și o banală conversație cu un alt bărbat, Gheorghidiu simte o boală existențială, o anxietate acastrării simbolice. Obsesia lui nu este doar despre Ela, ci despre ceea ce reprezintă Ela pentru el – garantul autorității sale masculine. Când acest simbol este pus sub semnul întrebării, întreaga lui identitate începe să se destrame.
Freud afirmă că în spatele oricărei obsesii se află un conflict reprimat. Pentru Gheorghidiu, acel conflict se dă între nevoia de a iubi și nevoia de a domina.În viziune freudiană, Erosul nu este doar iubire, ci și dorință de fuziune completă, de absorbție a celuilalt în sine. Gheorghidiu vrea ca Ela să nu aibă niciun gând care nu trece prin el, nicio dorință care nu i-a fost impusă de el. În momentul în care realitatea obiectivă sparge această iluzie, atunci când Ela devine autonomă, socială, curtată, Gheorghidiu trăiește o cădere narcisică violentă. În termeni freudieni, el devine victima unei regresii (formă superioară – formă inferioară) afective: de la iubirea matură, la iubirea infantilă, posesivă, unde mama (Ela) trebuie să fie doar a copilului (Gheorghidiu). Această regresie este, de fapt, o retrăire a complexului Oedipian, în care femeia dorită este dorită numai în măsura în care este inaccesibilă altora.
Obsesia este un mecanism defensiv împotriva dezagregării psihice. În lipsa ei, bărbatul lucid s-ar dizolva în golul existențial. Doar obsesia mai poate da formă suferinței lui. Ea devine o religie a durerii, o construcție mentală menită să justifice neputința de a fi iubit în mod echilibrat. Aceasta este o fixare libidinală asupra unui obiect inaccesibil, dar o astfel de fixare devine pentru subiect un act de mântuire: în obsesie, iubirea se curăță de banalitate, de sexualitate brută, de reciprocitate. Devine sacrificiu, renunțare, sublimare. Și în această sublimare, bărbatul se înalță nu deasupra femeii, ci în fața propriei sale fragilități.
Immanuel Kant, în analiza sa despre libertate și rațiune, susținea că ființa umană nu poate fi tratată niciodată ca mijloc, ci doar ca scop în sine. Gheorghidiu încalcă acest principiu în mod constant. Pentru el, Ela nu este o ființă liberă, ci un simbol, un obiect care trebuie să confirme ordinea sa interioară. El nu o iubește pe Ela ca individ, ci ca proiecție a propriei lui voințe. Această obsesie de a poseda complet o conștiință liberă generează în Gheorghidiu un paradox moral și psihic: cu cât încearcă să o stăpânească mai mult, cu atât se înstrăinează de ea. Libertatea Elei este percepută ca o trădare, iar imposibilitatea controlului total devine pentru el o patologie.
Freud clasifică gelozia patologică în trei forme: gelozie normală, gelozie proiectivă și gelozie delirantă. Gheorghidiu transcende primele două și alunecă spre forma delirantă: fiecare gest al Elei, fiecare privire, fiecare pauză în conversație devine un indiciu al unei infidelități imaginare. Această hiperinterpretare a realității e simptomatică pentru obsesia ca psihoză latentă (stă ascunsă dar în orice moment poate izbucni – intensitate majoră). Mintea lui Gheorghidiu se fragmentează sub presiunea incertitudinii; el nu mai trăiește în realitate, ci într-un teatru paranoic, unde Ela joacă mereu rolul trădătoarei, iar ceilalți bărbați – rivalii omniprezenți.
Relația lui Gheorghidiu cu Ela este prinsă între două forțe fundamentale: dorința de iubire și dorința de anihilare. Erosul îl face să o caute, să o idealizeze, să o vrea aproape, Thanatos-ul îl face să vrea să o pedepsească, să o umilească, să o piardă. În momentele de maximă suferință, Gheorghidiu experimentează dorința de autodistrugere, nu doar a relației, ci și a propriei conștiințe. Obsesiile lui devin astfel nu doar simptome ale unei iubiri neîmplinite, ci forme de degenerare psihică, de alunecare în abisurile inconștientului. El devine un Sisif modern, împingând mereu aceeași piatră a geloziei și a incertitudinii, într-o cavalcadă emoțională de la extaz la agonie, de la tandrețe la ură.
Un articol semnat de SARA MARCU
