Ne aflăm toți pe intervalul dintre bărbat și femeie mental, moral, emoțional. Dar nu suntem constant un gen, nici măcar unul hibrid.
Feminitatea și masculinitatea nu sunt trăsături autonome și individuale asemeni sensibilității, inteligenței sau altor atribute caracteriale. Nu poți fi feminină singură în codru. Adică poți desigur și chiar ești – felul în care te miști, te scalzi, faci focul sau mângîi o capră poartă amprentele feminității, dar capra nu e conștientă, focul nu e conștient, copacul nu e conștient de feminitatea ta și, chiar dacă ar fi (!), e la fel de importantă pentru alte specii cât e și pentru tine a lor!
Chestiunea este un dat aproric, da, dar e latentă, nu devine manifestă decât în anumite condiții, stimulată și mai ales apreciată. Din perspectiva pisicii, tandrețea, delicatețea și grația cu care o mângâi sunt doar delicioase, nu feminine.
Orice calitate are un rol, reprezintă o funcție. Într-o lume în care feminitatea nu mai e apreciată sau solicitată ca atare ea dispare…
Poți fi calină, maternă, empatică șamd și să nu te simți tocmai feminină dacă trăiești într-o tabără de muieri în care toate au aceleași calități. De asemenea, nu te simți chair sex simbol în prezența unui tip care te atrage, dar care nu se uită la tine. Ai toate șansele să fii împiedicată, timorată, inhibată, ridicolă. De asemenea nu ești chiar Madonna într-un context complet neutru, în care îți e stimulată doar logica.
Genul în sine e o chestiune mutabilă, maleabilă, variabilă care are implicații foarte diferite și domenii de definiție diferite de la om la om.
Îmi amintesc de o discuție avută cu o colegă care îmi spunea că ea se simte femeie în orice context social, iar în brațele iubitului se simte de un ”gen cu el”. M-a șocat replica, deoarece eu percep lucrurile exact pe dos. Sunt de un gen cu toți prietenii mei de ambe sexe, sunt de același gen chiar și cu ne-prietenii, dar față de iubitul meu simt o infinită complementaritate și asta e tocmai ceea ce alimentează dorința.
Unii spun că masculinitatea e pentru ei un amestec de curaj, responsabilitate și raționalitate, de autocontrol. E o percepție subiectivă, desigur, căci, obiectiv vorbind, acestea sunt pur și simplu calități umane.
Unele spun că feminitatea e pentru ele un amestec de grijă, empatie, blândețe, sensibilitate și tandrețe, dar e aceeași poveste; și bărbații au un fel propriu de a fi empatici, tandri și blânzi.
Pe vremea Simonei de Beauvoir genurile erau într-o mare măsură construite artificial, dar nu mai e cazul de mult… Revoluțiile mai și înving. Acum, în lumea occidentală, genul nu mai e predefinit cultural decât vagamente și a căpătat o mai mare încărcătură sexuală prin faptul că a aceasta cam rămas singura sa miză.
Pablo Picasso
Masculinitatea și feminitatea sunt, în fond, eroto-morfisme. De aceea nu au și nu trebuie să aibă relevanță socială, ci doar în plan intim. Dar fiecare își trăiește experiența genului într-un mod particular, nu există adevăr pozitiv, obiectiv în această privință. Unii au un fetiș pentru pantofii cu toc. Alții își ”genizează” sau ”erotizează” gândirea sau simțul dreptății sau virtuțile de ordin moral. Subiectivitatea umană decodifică universul în felul propriu și bravo ei.
Femelele castor nu sunt crescute să se joace cu păpuși, nu le învață nimeni să poarte dantele și, totuși, când intră în călduri sunt al naibii de feminine pentru masculii lor.
Sigur că identitățile sexuale umane sunt mult mai complexe și că evoluează în continuu, că sunt supuse multor influențe, nu doar instinctuale. Dar asta nu înseamnă că, dincolo de tot ceea ce gândim construim și destrămăm, fantasmăm și speculăm, proiectăm în contul lor, modul lor de manifestare nu rămâne esențialmente unul simplu, decodificabil de către cei care reprezintă grupul țintă de interes sexual pentru fiecare dintre noi, mai precis ceea ce numim, fiecare, ”genul meu”.
Apartatul nostru psihio-senzorial a devenit foarte nuanțat, ni s-au rafinat simțurile. Avem profiluri erotice care implică tot mai multe particularități. Nu ne atrage oricine. Intimitatea, expresia feminității și masculinității sunt problematice pentru că suntem ființe conștiente, iar sexualitatea proprie captează amprenta tuturor fantasmelor, traumelor, frustrărilor și arderilor intime anterioare. Apar nenumărate cerințe pentru a putea fi eliberată din cămășile de forță în care o ține captivă, nu atât mintea sau morala socială (și ele, desigur), cât ceea ce numim suflet. Fiecare ființă are un cod al ei sexual, iar acest cod e un spectru de ”gen”.
În cadrul aceleiași orientări sexuale sunt zeci de profiluri posibile.
Nu ne potrivim cu oricine, iar potrivirea e cea care dă cheia masculinității și feminității proprii.
Toți suntem fericiți dacă și numai dacă suntem văzuți și atinși așa cum suntem, dacă avem șansa să ne dezvăluim felul intim de a fi într-un mod atractiv pentru un celălalat, de care ne simțim atrași. Această coincidență, într-o lume tot mai sofisticată, cu gusturi și experiențe tot mai diversificate devine o raritate. Cu cât o ființă umană e mai conștientă de particularitățile proprii și mai exigentă în simțuri, cu atât e mai greu să-și focalizeze dorința. Dar asta e, în ultimă instanță, ceva bun. De ce? pentru că un lucru e cu atât e mai prețuit, deci trăit cu mai mare intensitate, cu cât e mai rar. Dacă am avea la discreție elixirul fericirii nici nu l-am mai putea aprecia.
Citiți și Ce nu e voie să spui, de aceeași autoare.
