Cafeaua bună, în cantități firești, și muzica clasică au multe asemănări evidente. Producătoare de plăcere și emoție, ele sunt cel mai plăcut drog pe care omenirea l-a putut crea.  Par a fi daruri ale zeilor, dacă aceștia ar (mai) exista. Pot fi, uneori ușoare, alteori robuste. Există cunoscători ai fiecăruia în parte, dar și unii ale ambelor.
Există, totuși, și alte conexiuni între aceste două lumi care poate nu sunt la fel de cunoscute, dar sunt cu siguranță mai fascinante. Iată câteva dintre ele.
– J.S. Bach a susținut adesea concerte la cafeneaua sa preferată din Leipzig, „Zimmerman’s Coffee House”. În acest timp, el a scris o mini-operă comică sau o dramă per musica numită Schweigt stille, plaudert nicht în care unul dintre personaje era dependent de cafea. Piesa muzicală este cunoscută sub numele de Cantata cafelei, BWV 211.
– Beethoven obișnuia să-și înceapă ziua cu o ceașcă de cafea preparată exact din 60 de boabe de cafea. De ce 60? Unii care l-au studiat pe compozitor susțin că Beethoven credea că acesta este numărul optim necesar pentru o ceașcă de cafea perfectă. Pentru referință, o ceașcă de cafea modernă conține 10 boabe sau mai puțin. Lui Beethoven, cu siguranță, îi plăcea cafeluța mult mai puternică.
– Glenn Gould a fost mai mult decât unul dintre cei mai celebri pianiști clasici ai secolului XX. Canadianul a fost, de asemenea, un pic excentric din cauza cantității mari de cafea pe care le consuma zilnic. Acest fapt se datora, probabil că artistul ducea o existență „foarte nocturnă”, programându-și multe dintre comisioanele la cea mai târzie oră posibilă – un stil de viață pe care l-a descris într-un documentar de televiziune din 1979.
– Cu aproximativ două luni înainte de a muri, Mozart i-a scris soției despre faptul că a jucat biliard după care a comandat cafea neagră și a fumat o „pipă minunată de tutun”. Cafeaua își face apariția chiar în opera ”Don Giovanni”.
– Rossini a observat că efectele cafelei dispăreau după o utilizare constantă: gurmand din fire, Gioacchino Rossini a fost citat spunând: „Cafeaua este o chestiune de cincisprezece sau douăzeci de zile: din fericire este timpul necesar pentru a scrie o operă”.
– Există o cafenea cu tematică de muzică clasică în Portland, Oregon, Casa Rimsky-Korsakoffee situată într-o casă veche în stil Craftsman. Una dintre primele cafenele din oraș, servește cafea și deserturi și găzduiește evenimente de muzică clasică.
– Multe cafenele vieneze frecventate de compozitori celebri sunt încă în funcțiune: Café Landtmann, de exemplu, a fost înființată în 1873 și a fost un loc frecventat de Gustav Mahler. Anton Bruckner a frecventat Hotel Imperial. Se pare că lui Mozart îi plăcea Cafe Frauenhuber. Cafe Dommayer a fost locul primului spectacol al lui Johann Strauss Jr., unde el și orchestra lui au avut un succes instantaneu.
– Inaugurată în 1720 de către antreprenorul italian Floriano Francesconi în Piazza San Marco din Veneția, Caffè Florian este cea mai veche cafenea din Italia, și poate din lume. Casanova, Carlo Goldoni, Goethe, Mark Twain, Thomas Mann, Marcel Proust, Ernest Hemingway, Claude Monet, Charlie Chaplin, Gasparo Gozzi, Giuseppe Parini, Silvio Pellico, Lord Byron, Ugo Foscolo, Charles Dickens, Goethe, Rousseau, Marcel Proust sau Gabriele d’Annunzio au savurat o cafea scumpă (ca și acum), servită pe tavă de argint (ca și acum), pe acordurile orchestrei live, care este o experiență unică. Dacă ajungeți acolo, nu vă uitați la 20 de euro. Merită fiecare secundă!
P.S. „Talentatul domn Ripley” (cu Matt Damon în rolul principal) și „Sommertime”, cu Katherine Hepburn sunt câteva filme celebre în care apare Caffè Florian.
– Nu putem uita de Casa Capșa, situată pe Calea Victoriei în București, locul de unde se dădea ora exactă în boema politichiei românești și în lumea artiștilor, a scriitorilor și a celebrităților în general. Nu existai dacă nu erai cunoscut la Capșa, așa cum nu existi în prezent dacă nu ai cont pe Facebook. Pentru că, desigur, nu mai e vreme de întâlnit prin cafenele, nu mai e timp de vorbit și de pus țara la cale tihnit, cu vorbă lungă și înțeleaptă, nu mai e vreme de nimic. Doar de mâncat între noi. Ei, așa se zicea și pe la Capșa pe atunci, imediat după 1850, când frații Capșa au înființat acest sanctuar al personalităților bucureștene. Lume selectă, deh: „În salonaşele de la Capşa a râs Reichemberg cea cu dinţii de mărgăritar, Cleo de Merode, iubita lui Leopold al II-lea, Jane Hading sau cei mai frumoşi umeri ai Franţei, dar şi Cora Laparcerie, Blanche Toutain, Sarah Bernhardt”, scrie George Potra în „Din Bucureştii de ieri”.
Dar și ai noștri, care mai de care, scriitori, gazetari politici, miniştri: Duiliu Zamfirescu, Tudor Muşatescu, Ion Minulescu, Mihail Sorbul, Mircea Damian, Eugen Barbu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, care veneau aici din plăcerea de a savura o cafea bună sau vreuna din minunățiile făcute de gazdele școlite la „Casa Boissier” din Franţa. Să nu uităm că în 1873, Casa Capsa primește Marea Medalie la Expoziția Universală de la Viena, ceea ce, desigur, are o mare însemnătate ținând cont de faptul că vorbim de capitala Imperiului.