„Eu cred că trebuie să fii onest, împăcat cu tine însuţi. Cred că scriind, omul se împlineşte altfel decât prin cele cinci simţuri.

Scriind sunt descoperite lucruri din altă dimensiune.

Atâta timp cât scriu, îmi dau seama măcar un pic cum ar putea decurge viaţa, dar când termin textul, iară nu mai ştiu.”

Acordându-i Premiul Nobel pentru literatură în 2009, după alte trei nominalizări, juriul Academiei din Stockholm şi-a motivat decizia prin „densitatea poeziei şi sinceritatea prozei în care a descris plastic universul dezmoşteniţilor„. Herta Müller (n. 17 august 1953, Nițchidorf, fosta Regiune Timișoara, actualul județul Timiș) este o scriitoare germană de limbă germană și română, fiind a douăsprezecea femeie care primește acest premiu.

Odată cu primirea prestigioasei distincții, Műller intră în rândul celor mai mari scriitori de limbă germană, alături de Thomas Mann, Herman Hesse, Heinrich Böll, Günter Grass sau Elfriede Jelinek, toți laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură. Într-un interviu publicat în „Observator cultural” la 27 septembrie 2007, Stefan Sienerth declara: „… cred că dacă Herta Müller ia mâine Premiul Nobel, literatura română și dicționarele de literatură română o vor accepta subit.

Într-un interviu publicat în revista 22, pe care scriitoarea l-a acordat, în octombrie 2003, Gabrielei Adameşteanu, reprodus în Liternet.ro, de unde preluăm un fragment (citiți integral aici), scriitoarea mărturisește concepția sa despre literatură și legătura strânsă dintre poezie și proză:

„Gabriela Adameșteanu.: În aceşti ani cînd ai dobîndit un statut recunoscut, în care a trebuit să te reconfirmi, la fiecare carte, ţi-a fost uneori greu?
Herta Müller: Cred că da. Ca şi orice altă persoană care scrie, nici eu n-am avut nici un fel de post instalat undeva. La fiecare carte s-au uitat destul de mulţi cu suspiciune la mine. Cred că este un clişeu… Cînd am ajuns în Germania, multă lume mi-a spus că ar fi trebuit să rămîn unde sunt, că o să-mi scot rădăcinile şi n-o să mai pot să scriu, pentru că am părăsit toate. Asta m-a durut atunci foarte mult… Şi cred că mulţi au încercat să dovedească, la a doua, a treia carte a mea, că au dreptate. Dar aceasta nu a fost problema mea. Eu am încercat să fac ce cred eu că este important pentru mine. Am lucrat ce trebuie pentru mine şi am publicat. Asta e tot.

Te schimbi tu însuţi şi atunci se schimbă şi ce scrii

G.A.: Ai simţit nevoia să schimbi ceva de la o carte la alta sau ai mers liniştită înainte?
H. M: Am mers, că şi aşa nu eşti cu totul conştient de ce faci acolo. Şi atunci faci ce trebuie în momentul acela şi, după ce ai terminat, nu mai poţi să analizezi sau să reconstruieşti ce ai făcut, una şi alta. Dacă ai noroc, iese bine. Nu, nu mi-am pus problemele astea. Ce aş putea să schimb? Te schimbi tu însuţi şi atunci se schimbă probabil şi ceea ce scrii, dar fără să decizi în mod conştient.

G.A.: Dar cum ai ajuns din nou la poezie? Se pot numi doar poezie aceste două splendide volume cu o grafică atît de originală şi o percepţie simultană a literei, a desenului, a textului?
H.M.: Am început foarte practic, acestea sunt cuvinte decupate din reviste. Am fost în deplasare să fac lecturi publice, cîteodată vreo zece zile sau două săptămîni în şir, şi atunci, în loc să scriu vederi, am cumpărat coli albe de hîrtie şi am cumpărat ziare, lipici şi o foarfecă şi am tăiat o poză dintr-un ziar şi am lipit trei-patru cuvinte şi pe partea cealaltă am scris, ca pe o vedere. După un timp, acasă, mi-am făcut un atelier, că s-au adunat tot mai multe cuvinte. Şi după aceea au apărut aceste vederi făcute pentru momente concrete, practice, pentru anumite persoane. Alegeam nişte cuvinte din ziar care întotdeauna cînd le luam şi erau singure pe alb deja însemnau mult mai mult decît în contextul din care le scosesem.

Şi fascinaţia asta, cum se schimbă un lucru cînd îl scoţi din ce îl înconjoară! Dacă iei un cuvînt şi altul, şi altul, şi altul, şi mai pui o poză, iese cu totul altceva. Şi merge mult mai departe decît intenţia ta. Asta m-a fascinat. Şi cu rimele am fost obişnuită, pentru că noi, acolo în România, de multe ori am avut zile cînd toată lumea făcea rime. Unul dintre noi spunea ceva, celălalt trebuia să răspundă în rimă şi numai în rimă aveam voie şi aşa rima te ia în posesie. Mai ştiu nişte scriitori, nişte poeţi pe care îi apreciez foarte mult, care lucrează cu rima şi poeziile nu sunt deloc netede. Adică s-au combinat foarte multe lucruri şi am început să fac şi aşa am ajuns la o obsesie pe care acum nu mai pot s-o las. E ca un drog. Se termină repede, e foarte fain.

Dacă faci lucruri scurte, după trei-patru zile întotdeauna ai ceva gata, te bucuri, eşti grozav. Dacă nu funcţionează, arunci deoparte, nu e aşa un lucru mare. Şi are foarte multă relaţie cu viaţa, pentru că o carte poştală are numai o suprafaţă şi toate trebuie să încapă. Şi trebuie să mă gîndesc ce pun şi ce nu. E un training de esenţă. Nu poţi să-ţi permiţi nimic inutil, trebuie să faci şocul poetic pe ultimul metru, nu ai mai mult la dispoziţie. După aceea, limbajul pe care îl scot din reviste este un limbaj neliterar, asta este pentru mine de la sine înţeles, nu mă apuc să scot cuvinte din texte literare. Fascinaţia asta că poezia rezultă…, că noi nu avem un limbaj al nostru. Foarte mulţi scriitori spun că noi avem un limbaj poetic… Avem pe dracu’, avem numai limbajul oamenilor care nu scriu.

G.A.: Limbajul comun.
H.M.: Şi, dacă limbajul ăsta îl combinăm, rezultă ceea ce se numeşte poezie sau literatură. Astea sunt pentru mine lucruri foarte interesante….”

Citiți și Oamenii culți sunt… precum Cehov…