In sfȃrșit, ȋn pat. A fost o zi tare lungă. De la o vreme a ȋnceput să ȋmi fie teamă de zilele de festival. Eu nu mai ȋndrăznesc să conduc pe distanţe lungi, dar mă ia familia vreunui copil ȋn mașina. Totuși, e tare obositor. La ȋnceput ȋmi plăcea mult, era adrenalina concursului, preluam mult din emoţiile copiilor. În ultima vreme sunt mereu ameţită, ȋncordată. Mă ȋntreabă toţi cum de EU nu am participat niciodată la concursuri. Cȃnd eram copil, nu erau bani. Apoi, cred că am ȋnvăţat să mă dedic celorlalţi.

Astăzi cred că voi adormi fără pastile. Simt cum ȋmi amorţesc ușor-ușor mușchii, ca ȋntr-o paralizie plăcută. O aud pe mama cȃnd eram mică: Tu, Die, lasă lălăiala și du-te de ȋnchide găinile, că-i tȃrziu. Și adă și canta mică de la cișmea, să o avem ȋn casă peste noapte. Plecam șușotind ȋncet cȃteva măsuri pe care le reţinusem de la radio, peste zi. Găinile nu protestau. Dar ȋntre șura și casa veche, mă intȃlneam negreșit ori cu căţelul, ori cu vreo pisica pornită ȋn plimbarea ei de seară. Trebuia să ȋi mȃngȃi, nu se putea altfel. Și, cumva, ajungeam iar să urc ȋn surdină pȃnă dibuiam sunetele acelea dintr-o gamă inaccesibilă tuturor. Bine, atunci nu știam despre gamă și sunete și acorduri și tonuri și semitonuri. Ameţeam. Dar ȋmi reveneam și murmuram din nou, urcȃnd ȋncă o notă și ȋncă o notă, pȃnă loveam exact sunetul pe care ȋl aveam eu ȋn minte. Mama mă certa iar cȃnd mă găsea: Tu, Die, iar urlă cȃinele la noapte, ȋţi tot zic să nu ȋi mai zbieri ȋn ureche. Turbă, tu. Nu ȋndrăzneam să ȋi explic, nici nu știam de fapt ce să ȋi explic. Noi nu aveam televizor. Aparatul de radio era deschis ȋnsă non-stop. Cum ȋncepea vreun program muzical, ȋnţepeneam. Pur și simplu nu mai puteam face nimic. Iar mă certa mica: Ce stai așa? Tu nu o vezi pe a lui Pătruţ cum ȋi umblă mȃinile? Ui’ ce harnică ȋi. Tu nu poţi să asculţi decȃt dacă te oprești? Ia și curăţă fasolea aia că se trece. Lasă, că mi-au umblat mai apoi mȃinile. În fabrică, la sacii ăia aspri care mi-au zdrelit pielea de am și acum semne. Dar cum de am ajuns la saci? Doar mai ȋntȃi a fost visul. Toţi colegii mei de liceu se gȃndeau ȋn ce secţie să se angajeze la fabrică, după liceu. Numai Miluţ și Doina ȋndrăzneau să se gȃndească la altceva. Mergem la Cluj, ziceau. La facultate. Eu gȃndeam la București atunci. Canto clasic, așa ȋmi deslușise doamna Medrea, profesoara de muzică din școala, că se cheamă. Habar nu avusesem că există așa ceva. Ea i-a explicat mamei că nu zbier, ci ating sunete de sopran unu. Îmi plăceau mult Angela Similea și Margareta Pȃslaru și ȋmi plăcea să le cȃnt piesele, dar altfel. Tu unde ai auzit tonalitatea asta? m-a intrebat ȋntr-o zi profesoara. La radio. Ai auzit-o tu vreodată pe Margareta Pȃslaru cȃntȃnd AȘA? Nu, așa nu, dar așa ȋmi sună mie mai bine. Se piţigăie, ziceau colegii. Nu, cȃntă ȋn alt registru, explica profesoara. Nu inţelegeam eu prea bine, dar ȋmi plăcea să mă joc așa cu vocea. Nu era prea greu. Mult mai tȃrziu, cȃnd am ȋnvăţat să conduc mașina, mi-am dat seama că era ca la volan: un joc ȋntre acceleraţie și ambreiaj, ȋntre diafragma și corzi.

Mai tȃrziu, ȋn liceu, nu am mai făcut muzică la școală, așa că nu am mai avut cu cine discuta despre cȃntecele mele. Cu doamna Medrea mă ȋntȃlneam uneori ȋn oraș și mă ȋntreba ce gȃnd mai am cu muzica, dar ȋmi era rușine să cȃnt pe stradă. Oricum mă credeau toţi puţin smintită, ȋncă de mică. Nici nu știu cum de m-a lăsat mica ȋn seara aceea la concert, ȋn oraș.

Luasem bacalaureatul și mă angajasem de curȃnd la uzină. A insistat și Lenuţa, verișoară-mea, să vin la concertul acela, era ȋntr-un club nou, cică. Dacă nu puteam să rămȃn la ea peste noapte, sigur nu mă lăsau ai mei. Nu aveam eu cine știe ce haine, că nu mai fusesem ȋn club, dar m-am gȃndit că negrul e universal și oricum nu se vede pe ȋntuneric. Chiar așa cine i-o fi spus solistului că și eu cant? Nici pȃnă azi nu am aflat. Bibi zicea că nu mai ţine minte. M-am trezit doar ȋmpinsă pe scenă, trupa a ȋnceput din nou să cȃnte, Bibi mi-a zis să mă iau după el, chiar dacă nu știu cuvintele, măcar la refren, că e simplu. Și m-am trezit conducȃnd piesa lor rock ȋn registrul meu, cu sala extaziată, cȃntȃnd cu noi. În noaptea aia nu a dormit nimeni: Bibi și colegii de trupă cȃntau și ȋmi propuneau tot felul de concerte din care eu nu ȋnţelegeam nimic, Lenuţa ȋși făcea planuri să stea la mine după ce mă voi muta eu la București.

Apoi, fiecare și-a văzut de drumul lui: eu m-am intors ȋn fabrică, Bibi a plecat cu microbuzul lor și a promis că mă sună ȋn weekendul următor și vine să mă ia la București. Cine să ȋl creadă? Dar cu mintea mea de atunci am sperat așa, un pic, să se ţină de cuvȃnt. După cȃteva săptămȃni locuiam la el, ȋn București, cu el și sora lui. Părinţii mei au plȃns cȃnd au auzit: Un’ te duci, tu, Die? Ai slujbă bună aici, ȋn fabrică, poţi să lucri numa’ schimbu’ 1 sau 2. Ce să faci tu la București? Am plecat. Bibi zicea că mă ajută să intru la Conservator, dar cine credea să am vreo șansă cȃnd eu nu mai făcusem vreo oră de muzică din clasa a opta? Și mai erau doar cȃteva luni pȃnă la examen. Bibi mi-a aranjat cursuri la o școală particulară de muzică. M-au pregătit la solfegiu și teorie și dicteu și dicţie și nu știu cum de am reușit să ȋnvăţ și la pian, și la chitară ȋn lunile alea. De fapt, cȃnd m-am așezat prima oară la pian a fost ca și cȃnd m-aș fi ridicat de acolo doar cu o jumătate de oră ȋn urmă. Degetele dibuiau clapa fără să știu ce sunet ascunde. Asimilam tot, cu un fel de furie. Și cu disperare. Pur și simplu nu puteam concepe că nu voi reuși la admitere și va trebui să mă ȋntorc ȋn fabrică.

Am reușit. Cel mai greu a fost la arpegiul Rossini, unde nu avusesem niciodată probleme pȃnă atunci. M-am emoţionat și m-am văzut iar in uzină, ȋnghiţind praful acela enervant și m-am inecat. Mi-au permis să reiau și nu m-am mai ȋmpiedicat. Doamne, cȃt de fericită am fost cȃnd am văzut acel ADMIS. Și Bibi era. A ȋnceput iar să facă planuri, cum avea el obiceiul: studiezi, dar cȃnţi și cu noi, cu trupa adică și ne mutăm ȋntr-un apartament mai mare și facem un băieţel și ȋl dăm și pe el la muzica și apoi, la bătrȃneţe, cȃntăm toţi trei. Și ȋn vacanţe mergem la ai tăi, ca să respire băieţelul aer curat. Și cȃnd nu avem timp de el, ȋl lăsăm la ai mei, că stau aproape. Ticu a murit de Crăciun. Mica nu mai voia să mă lase să mă ȋntorc la București, după ȋnmormȃntare: Stai, tu, Die, aici. Acum ești tȃnără, frumoasă, peste cȃţiva ani uită de tine, ȋși găsește pe alta și rămȃi pe drumuri ȋn București. M-am ȋntors la facultate. În al doilea an ne-am căsătorit, dar băieţelul a venit abia după ce am terminat. Bibi nu m-a lăsat să merg cu el la ţară, se răzgȃndise: voi nu aveţi nici măcar telefon acasă, nu pot ţine legătura cu tine. Lasă, du-te tu și Teo stă cu ai mei. Am cȃntat cu trupa, mă simţeam bine pe scenă, dar era obositor să am grijă și de copil, era ȋncă mic, eram cu biberoanele după mine, să merg și la repetiţii, să și cȃnt. Teo devenise mofturos, plȃngăcios, programul ȋl obosea.

Am rămas cu copilul acasă. Cȃntam iar prin sufragerie, după radio. Sau după CD, că Bibi avea o mulţime. După ce a ȋmplinit băiatul trei ani, am plecat pentru cȃteva zile la ţară. Fără Teo, că nu ȋl lăsa Bibi. La ȋntoarcere mi-a spus abrupt că divorţăm și copilul rămȃne la el. Atunci s-a prăbușit lumea pentru prima oară. Nu mă puteam opune: terminasem facultatea ȋn București, dar nu aveam slujbă, nu știam decȃt să cȃnt, nu aveam casă, locuiam ȋn casa lui, depindeam de el, nu mă lăsase niciodată să lucrez. Nu puteam dovedi niciunui judecător că ȋmi voi putea ȋntreţine copilul. Părinţii lui nu m-au iubit niciodată prea tare, eram doar o fată de la ţară, așa că nu au intervenit ȋn niciun fel. Mi-a promis că mă va lăsa să vizitez copilul oricȃnd voi dori. Mi-a promis că ȋmi va trimite des poze cu el. Poze mi-a trimis. Multe. În toate, Teo era fericit. Nu părea să ȋmi simtă lipsa. Bibi s-a recăsătorit curȃnd, eu m-am ȋntors la fabrică. Banii nu ȋmi ajungeau pentru vizite prea dese la București, la copil. După anii de muzică ȋn spatele scenei sau pe scenă, viaţa ȋn fabrică mă apăsa din nou sufocant.

Teancurile de pȃnză de sac pline de praf, pe care trebuia să le tot mut, ȋmi distrugeau spatele, degetele, mȃinile. Acul cu care ȋnchideam sacii mi-a deformat degetele. Erau doar o rană. Am ȋnvăţat să mȃnuiesc și cu stȃnga, ca să ȋmi mai protejez dreapta. Înainte mai cȃntam acasă la chitară. După un timp nu am mai putut. Nu mă mai ajutau degetele. Se deformaseră de la muncă și de la frigul din depozit. Și nici sufletul. Cȃntam singură ȋn depozit, mai mult de urȃt decȃt din plăcere. Uneori uitam unde mă aflu și lăsam vocea să ȋși caute drumul ei. Cȃnd vedeam că se opresc colegii din lucru și mă ascultă sau zȃmbesc, tăceam. Nu mai eram pe scenă.

Nu mai știu cu ce ocazie a venit directoarea căminului cultural prin fabrică. O știam de cȃnd eram elevă. Fusese mai ȋntȃi profesoară, acum se ocupa de căminul cultural. Tu cȃntai așa? S-a oprit lȃngă mine. Unde ai ȋnvăţat să cȃnţi? Nu te-a auzit nimeni pȃnă acum? La București. M-au auzit profesorii și am fost ȋn cȃteva spectacole cu fostul meu soţ și trupa lui. Serios? Unde la București? La Conservator. Ai terminat Conservatorul??? Și de ce nu vii la mine, la club, că am nevoie de profesor de muzică. M-am dus, că uzina mă sufoca. Mă trezeam noaptea că nu pot să respir.  Atunci au ȋnceput anii ăștia de emoţie, de muzică non-stop, de dăruire, pentru că eu am dăruit totul muzicii. Am ȋnfiinţat secţie mare de artă: muzică ușoară, canto clasic, pian, chitară, ţambal, baterie, vioară. Am construit orchestre de copii și adolescenţi, am cȃntat cu ei la spectacole si festivaluri. Le ocoleam doar pe cele unde știam că e Bibi ȋn juriu. Nu mai cȃntam cu ușurinţă la chitară, pentru că mi se deformaseră degetele ȋn fabrică. De la ac, de la ger, de la … multe. Dar tot iubeam chitara și pianul.Cȃnd a ȋmplinit Teo 5 ani, Bibi m-a sunat la fel de abrupt și mi-a spus că pleacă din ţară și nu are unde lăsa copilul. Mi l-a adus. A coborȃt doar cȃt să imi dea bagajul băieţelului. Teo ar fi vrut să ȋși ia la revedere, dar Bibi se grăbea, pierdea nu știu ce avion. Și ȋl aștepta soţia. Băieţelul s-a acomodat incredibil de repede: bunica s-a ȋndrăgostit pe loc de nepoţel, iar acesta era ȋncȃntat să aibă căţel, pisici, găini, raţe, gȃște, să bea apă de la cișmea, să se joace cu copiii vecinilor, să se ascundă prin grădină. Venea de multe ori cu mine la club, unde ȋși făcuse de asemenea o mulţime de prieteni. Rămȃnea doar cu bunica numai cȃnd plecam eu la vreun festival. Cȃnd a ajuns de școala, s-a bucurat să fie elev. Îi plăcea să ȋnveţe, dar ȋl cam necăjeau unii colegi. Apăruseră site-urile sociale astea moderne și unele foste colege mă vedeau ȋn pozele postate de copiii de la club sau de părinţii lor. Și erau puţin invidioase. E drept că nu mai umblam doar ȋn blugii cu care mergeam la fabrică, dar nu mă ȋmbogăţisem peste noapte. Aveam un copil de crescut, Bibi nu mă ajuta cu nimic. Am fost ȋnsă ȋntotdeauna destul de ingenioasă și ȋmi lucram singură ţinutele.

Poate, uneori, puţin prea ȋndrăzneţe pentru comuna noastră.  Am descoperit că Teo are un simţ ritmic special. Era atras de baterie, așa că a ȋnceput să ia lecţii. Iar recitalurile lui erau de excepţie. A auzit și taică-su și m-a sunat nervos: știi că din fundul ăla de ţară nu are nicio șansa. Nu ȋl mai ȋncuraja cu muzica. Nu ţi-ai ȋnvăţat lecţia?  Teo nu ȋntreba niciodată de tata. Era bun la școala, era excepţional la baterie și ȋncepuse să se gȃndească tot mai serios la un liceu de muzică. Nu aveam prin apropiere, ȋnsă eram dispusă să fac un efort și sȋ il dau la internat, doar să ȋși ȋmplinească visul. În clasa a șaptea, Bibi a apărut pe neașteptate, așa cum dispăruse cu ani ȋn urmă. Fără vreun telefon ȋnainte, fără vreo scrisoare. Am cȃntat pe un vas de croazieră, am avut un contract tare pe cȃţiva ani, am strȃns bani, avem o casă de vacanţă ȋn străinătate. Am venit să iau băiatul să stea ȋn vacanţă cu noi. Teo m-a privit ȋntr-un fel anume și nu am ȋndrăznit să zic nu. Am semnat procura. De atunci nu l-am mai văzut. Nu l-a mai adus niciodată ȋnapoi. Teo zice că acolo e fericit, că ȋn comună se plictisea, se ofilea, nu a mai vrut să vină nici ȋn vacanţă. Atunci s-a prăbușit lumea peste mine a doua oară.

Zilele s-au scurs mai greu de atunci, iar insomniile au fost mai dese. Ritmul de lucru de la club, cu repetiţii, aranjamente muzicale, drumul spre și dinspre festivaluri, emoţiile concursurilor mă consumau. Nu am mai făcut faţă doar cu o cafea, ca de obicei. Energizantele au avut efect doar un timp. Apoi a trebuit ceva mai tare ca să rezist. Din ce ȋn ce mai tare. Miruna a luat azi premiul I. A fost ideea mea să se prezinte cu ‘Hello from the Other Side’. Ei nu i-a plăcut la ȋnceput. Am visat o interpretare nouă a acestei piese. Pur și simplu am avut un vis: muream cȃntȃnd piesa asta. Plecam cu piesa care ȋmi place cel mai mult.

Acum nu mai am nevoie nici de somnifere, nici de nimic. Mi s-a golit mintea de gȃnduri, de dureri, de oboseală, de orice. Nu mă mai dor nici buricele degetelor, nici unghiile, nu mai pic din picioare de oboseală. Mă duc ușor, ȋn somn. În vis. Fără durere. Să nu plȃngeţi. Sunt dincolo. Hello from the other side.