De obicei, oamenii, când își propun să se roage, fiindcă sunt doar câțiva, chiar foarte puțini, care fac din viața întreagă o rugăciune, se asigură, ca într-o listă de cumpărături întocmită cu atenție de-acasă, să nu le scape nimic din ce-i de trebuință. Se apucă de înșirat ca pe mărgele de diverse forme și mărimi pe verbul “a vrea” și se asigură să menționeze sănătatea înainte de toate, atât pentru ei cât și pentru dragii lor, să fie ocrotiți de necazuri și să-i trăiască Dumnezeu câți mai mulți ani buni. Apoi restu’… pe toate, câte-or mai fi de înșirat. N-ai zice că ar fi chiar niște hapsâni, doar cer atât de puțin, nu?
Numai că, noi, muritorii, știm foarte bine că sănătatea este un dat și mai știm și că, grija de a o menține optimă ne aparține exclusiv, este în propriile noastre mâini, numai că uităm zilnic de treaba asta. Uităm cum Dumnezeu ne-a lăsat aproape pe toți întregi, în iubire și în armonie. E drept că drumul spre înțelepciune și către esențialul vieții este același pentru fiecare, adică cu sens unic, însă, pentru că unii dintre noi au hărți mai bune, destinația nu-i atinsă întotdeauna în timp util de toți și din cauza asta există mulți întârziați, rătăciți pe calea asta a devenirii sau chiar niciodată ajunși. Tentații efemere și deșertăciune întâlnim la tot pasu’, iar cum dracii, așa cum spun călugării, “stau și-n măsele”, vă dați seama cam de cât “armament divin” avem nevoie numai ca să-i evităm? Că de nimicit, oricum nu stă în puterea noastră s-o facem. De-asta-i bine să ne ținem îngerul aproape și genunchii minții noastre mereu plecați, căci tocmai în asta constă paradoxul ajungerii noastre acolo: să fim atenți, să fim pe fază, să nu ratăm oportunități, fiindcă Dumnezeu ne arată care-i calea cea bună, dar pe cale pășim singuri. Apoi, dacă noi alegem s-o luam pe scurtătură( prin ceapă, pe arătură sau pe după vișini), așa să ne-ajute! Adică EL ne dă, dar nu ne bagă-n blid! Și-mi vine în minte o povestioară pe care o aștern aici:
“Într-o zi, s-au întâlnit într-o bibliotecă trei creştini. Pătrunşi de frumuseţea cărţilor pe care le citeau, nici nu au observat când s-a făcut seară. Când doar ei mai rămăseseră în bibliotecă, au început să discute aprins despre ceea ce citiseră peste zi.
Deodată, lumina s-a stins şi au rămas cufundaţi în întuneric. Unul dintre ei zise:
– Hai să ne rugăm. Să spunem fiecare “Tatăl nostru” şi poate Dumnezeu se va îndura de cel care se roagă mai frumos şi lumina se va aprinde. Ceilalţi doi au fost imediat de acord.
Primul a început să se roage. Ruga sa a fost atât de frumos spusă, dar camera a rămas în continuare în întuneric. Atunci, s-a rugat şi al doilea. Rugăciunea lui nu putea să nu te impresioneze. Cuvintele veneau din suflet, spuse cu multă evlavie, dar lumina a rămas tot stinsă, în sfârşit, a început şi cel de-al treilea să-şi spună rugăciunea.
Doar că, în timp ce rostea cuvintele cu smerenie, liniştit şi cu grijă, s-a ridicat de la masa unde se aflau cu toţii, a plecat încet, pe bâjbâite spre intrare, a găsit tabloul electric, a schimbat siguranţa şi s-a întors, în timp ce el îşi încheia rugăciunea, spunând “Amin!”, întreaga încăpere fu inundată de lumină. Apropiindu-se de prietenii săi, nedumeriţi, le spuse, arătându-le Biblia de pe masă:
– Mai devreme, citeam din Sfânta Scriptură. Când s-a stins lumina, eram tocmai la versetul care spune: “Mântuirea şi rugăciunea nu stau în vorbe”.
Cred cu tărie că noi suntem singurii responsabili de propria noastră sănătate, la toate nivelurile ființei noastre: fizic, mental și sufletește și că doctorii, indiferent de specialitate, preoți sau doctorii cei “făr’ de arginți”, se ocupă exclusiv de bolile noastre, indiferent dacă zbuciumul nostru e la vedere, fizic, sau invizibil, în suflet.
Numai că, ceea ce vrem noi, de fapt, să fie ascultat și îndeplinit de către Dumnezeu, este mult mai mult decât cerința în sine. Noi vrem miracole. Și vrem multe și cât mai dese, după principiul: “Dă-mi, Doamne sănătate, protecție și bine, cu toate că eu fentez zilnic, fac excese, nu-mi pasă de efecte și las mereu grija asta a “reviziei mele tehnice”, pe un mâine incert, dar cu toate acestea, vreau ca sănătatea să-mi fie neștirbită. M-ai înțeles, Doamne? Bine, hai, pa, că acum plec, am altele de făcut… mă așteaptă o grămadă de belele și n-am chef să le ratez”.
Mereu în derivă fiind, între “doar o viață avem”, și “dobândirea celei veșnice”, promitem foarte repede înfăptuirile lui “nu mai fac” atunci când cerem iertarea și imediat după ce ni se dă, ne și întoarcem pe-un călcâi la vechile metehne și tot ce adunăm, concret, sunt propriile amăgiri puse pe un cântar imaginar, pe ale cărui talere așezăm greșelile mai mici și le contrabalansăm cu una grosolană, cântărindu-le noi, așa, din ochi, spunându-ne, “ăsta nu-i păcat”, “asta n-are greutate”, sau “doar n-am omorât pe nimeni”, etc.
Noi vrem să ni se tolereze la infinit ignoranța. Vrem ca de fiecare dată să nu ni se socotească fapta greșită, răutatea gratuită, păcatul, să fie ca și când ar fi pentru prima dată, “că o dată nu se pune”, iar când se întâmplă să adie vântul tragerii la răspundere peste peste noi, începem cu cascada de întrebări neputincioase: “De ce mie, de ce eu, de ce acum, Doamne…” etc. Căci dacă le-am cântări pe toate, cu dreaptă măsură, sau măcar dacă am începe să schimbăm ceva la noi, la felul nostru de a gândi, așa cum ne preocupăm de mașina personală, de exemplu, s-o curățăm din când în când, să nu troncăne că ne deranjează, să nu bată nimic la ea, să-i schimbăm piesele uzate… înainte să ajungă pe butuci, dacă am face măcar ceva din toate acestea și pentru noi, încet dar sigur, cum zice neamțu’, câte puțin în fiecare zi, ce bine ne-ar fi! Ne-am însănătoși văzând cu ochii, ne-am înzili. Disciplină și voință de-am avea…
Sigur că toți vrem puțin, un puțin pe care, dealtfel, îl considerăm normalul și firescul care ni se cuvine și pentru care nu trebuie să facem absolut nimic, ajunge doar să fim, nu? Da, corect, chiar așa și este, ajunge doar să fim! Să fim Oameni și mai exact, unii echilibrați! Poate că dacă ne-am face un obicei și înainte de sănătate, să cerem în rugăciunile noastre, înțelepciune, ca și Solomon, “dă-mi Doamne înțelepciune ca să pot să conduc poporul acesta!” Dă-ne, Doamne, înțelepciune ca să ne putem conduce mințile aceasta, nu ele să ne controleze pe noi și trupurile acestea să le putem onora ca pe niște temple, singurele pe care le avem și în care ne sălașluiesc sufletele! Și nu o dată să cerem asta, ci zilnic! Să ne fie luminată mintea noastră, ca să putem judeca drept, astfel încât propriile decizii pe care le luăm să ne fie de folos nouă dar în același timp să nu-i afecteze negativ pe ceilalți. Poate căpătăm înțelepciunea sau poate puțin din ea, poate nu dintr-o dată…, dar unde ar fi pierderea dacă ne-am disciplina gândurile, pe principiul cele bune să se-adune, cele rele să se spele?!
Toți oamenii se roagă și fiecare o face în felul lui, sunt convinsă, deși, unii nu vor recunoaște asta nici în ruptul capului, ba chiar se declară atei… însă, în ceva tot cred ei. Diferența e dată de existența oamenilor vocali, care zic un “Doamne-ajută!” cu toată gura și fără un dram de rușine, oameni de care se râde, dar ce bine că lor nu le pasă! Fiindcă așa au fost crescuți… Când îl cunoști pe Dumnezeu de mic, când ești mare știi exact cum și unde să-l găsești. Râdem de ei că pupă sfinte moaște, că se închină, că vor să se atingă de hainele preoțești, agățând-și parcă speranțele ca pe niște podoabe-n bradul de Crăciun, cu dorința de a nu fi pierduți și uitați. Atâta pot și fac asta în mod repetitiv fiind poate singura lor alternativă de terapie dacă vreți, la îndemâna lor. Adesea sunt denumiți niște limitați și culmea, tocmai de către cei care nu-și văd bârna din ochii lor. De ce n-or avea loc de ei și de ce nu-i preocupă mai bine să nu mai ocupe locul de sub soare, cu cojile de semințe scuipate, nu știu…
Alții se roagă în gând și ce bine că-L poartă pe El în gândul lor! Iar alții, consideră umilitor și josnic gestul împreunării palmelor în rugăciune, cerând cuiva ce? Imposibilul? Și mai ales și la vedere? Exclus! Da, imposibilul acela pe care-l cer atunci când toți banii nu pot înfăptui minuni și pe care, uneori, chiar îl primesc tocmai ei cei îndestulați, exact când sunt într-o cumpănă decisivă a vieții lor și la care, nu de puține dăți nici știința n-are o explicație. Pentru aceștia, doar așa se poate face, EL, simțit, înțeles și doar astfel devine brusc nu doar cunoscut și recunoscut ci unicul tămăduitor. Abia atunci aceștia rostesc un “cred într-unul Dumnezeu” din tot sufletul și cugetul lor. De aceea sunt deja “fericiți, cei ce n-au văzut și au crezut”, nu?
Unii nu fac niciun gest pios în văzul lumii, poate doar își pleacă pleoapele-n jos, discret, poate din smerenie, poate ca să nu facă sminteală în jur, “nu se se dau în spectacol” pe la icoane, însă nu ratează niciun loc de închinăciune, chiar dacă își fac cruce cu limba-n gură și stau pe genunchi cu sufletele.
Rugăciunea înseamnă în primul rând să taci și să-ți asculți respirația. Și să stai așa pur și simplu să te prindă unda, așteptând să te reconectezi, ca atunci când te uiți la telefon cum își caută semnal… Că tot e de maximă actualitate preocuparea aceasta.
Taci, respiri și asculți. Atât. Respirând devii prezent, conștient și numai ce te pomenești, că nu mai ai gânduri, fiindcă tot ce mai ai de făcut este să te îngrijești să-ți asculți respirația, să-ți umpli plămânii cu aer până la refuz și apoi să-l expiri, de câteva ori. Darămite să faci asta, fiind în brațele unei păduri, pe creasta unui munte, într-o poiată, la malul mării! Ce rugăciune simplă, frumoasă și mai ales cu efecte imediate!
Totul în jurul nostru este miracol și nu ne vor ajunge în vecii vecilor rugăciunile de mulțumire pentru tot ce ne înconjoară, numai că, fiecare e liber să caute, să afle și să se educe în sensul ăsta. Cert este că nimeni nu exclude puterea divinității, sub o formă sau alta, chiar dacă mulți se dezic de ea. Băi, ceva există, dar nu știu exact ce. Sună cunoscut? Păi, poate că n-am fost suficienți de curioși ca să aflăm ce anume.
Îmi amintesc de o altă povestioară, citită cu ani în urmă tot aici, în mediul online, în care, un băiețel își întreba tatăl cât de mare este Dumnezeu. Nu dacă există, ci cât de mare este. Tatăl lui i-a răspuns că mărimea Lui depinde de cât de tare bvrei să te apropii de El, iar pentru a fi pe înțelesul copilului a găsit o modalitate tare drăguță de a-i explica. L-a întrebat dacă vede avioanele sus pe cer, iar băiatul i-a răspuns că abia le vede, că sunt foarte mici. Apoi, tatăl, l-a dus pe puști într-un aeroport și nu mică i-a fost uimirea acestuia, când a văzut cât sunt de mari avioanele văzute de aproape. Deci, depinde de cât de tare vrei să te apropii, depinde de cât de mult vrei să cunoști, să descoperi, să afli amănunte despre ceva sau cineva. Voința este una, neputința este alta. Să vrei doar și de ce n-ai vrea?! Care ar fi pierderea trăirii în adevăr?! Exact! Niciuna.
De asemenea, cred că, dacă împlinirea viselor noastre chiar și a celor mai banale, care culmea, de cele mai multe ori coincid cu cele mai esențiale lucruri, s-ar face după merite, s-ar regăsi într-un număr infim de mic, cei care cu adevărat ar merita să le fie îndeplinite!
Viața este uneori nedreaptă, e adevărat, unii parcă ne naștem cu alegerile direct făcute, alteori, parcă alege altcineva în locul nostru și acel liber arbitru pe care ar trebui să-l avem, pur și simplu se dovedește a fi un incompetent sau am zice chiar că nu există. Năpraznice momente ne pot aștepta la orice pas! Nu știm întotdeauna cauzele rostuirii noastre, nu înțelegem de ce ni se întâmplă tocmai nouă, una sau alta. Însă tot ce putem face este să ne străduim să dăm un sens vieții noastre, oricum am sta la un moment dat: în picioare, ghemuiți sau întinși într-un pat sau într-un scaun cu rotile. Trebuie să ne agățăm de orice ne poate aduce pacea inimii și să găsim motiv de bucurie inclusiv în celelalte așa zise banalități pe care le avem și de care uităm: în lumina zilei, în apa care curge la robinet, în soare, ploaie, în orice… Cum spuneam, majoritatea ne naștem întregi, sănătoși și din iubire, dar pe parcursul renunțării la candoarea prunciei și a transformării noastre în adulți, ignorăm tot esențialul ăsta.Nu știu cine a spus asta, dar mie mi-a rămas întipărit în minte ca un tatuaj, la care mă uit din când în când, ba cu teamă, cu revoltă, încruntată dar în același timp și cu dorință, patos, bucurie pentru tot ce sunt și tot ce pot admira în jur și anume că, “Viața ți-e dată ca s-o trăiești din plin și pe toată, iar cine n-o trăiește, nu și-o merită!”
