Gibraltar, The Rock that rocks
(Stânca ce te uimește – traducere liberă)
Nu-mi amintesc să fi discutat asta cu tine vreodată, dar, dintr-un motiv inexplicabil, mi-am dorit întotdeauna să ajung în Gibraltar, o fascinație venită dintr-un neunde al ființei mele. Sau poate dintr-o viață anterioară (a câta, oare?). Așa că, pusă în fața unei alegeri, am sacrificat vizitarea Cadizului pentru Gibraltar, ”The Rock that rocks”, cum o alintă britanicii. De fapt, cred că sunt puține locurile pe care nu le-aș sacrificat în favoarea lui..
Până să ajungem la graniță, traversăm câmpiile Andaluziei, răvășite de vânturi calde și uscate venite din Africa vecină. Măslinii rezistă cel mai bine acestei clime și tot aici sunt crescuți și antrenați taurii pentru o tradiție cu care nu mă pot împăca, sângeroasa corridă.
Trecem frontiera dinspre Spania spre Gibraltar pe jos. E mai puțin complicat așa, căci șoseaua traversează pista aeroportului (lipsă de spațiu plat…) și am putea fi nevoiți să așteptăm mult până ce un avion decolează sau aterizează, dacă suntem într-un vehicul. Zâmbesc larg ofițerului de la Immigration Office, care abia dacă se uită la pașaportul meu UE, ținut în mână „deschis, la poză”: am intrat pe pământ britanic. De fapt, pe piatră britanică, cu suprafața de doar șapte kilometri pătrați, dar atât de importantă din punct de vedere strategic și atât de potentă financiar..
Ne așteaptă un microbuz cu aspect interbelic, aproape la fel de vintage ca și șoferul lui, un bătrânel care, în timp ce conduce pe drumul cu pante periculoase, îngust și virajat, vorbește întruna în cel mai non-britanic mod, amestecând informațiile despre locurile prin care trecem cu întâmplări personale, familiale sau anecdote locale. Urcăm din ce în ce mai sus și la fiecare curbă în ac de păr simt adrenalina inundându-mi tot corpul.
Toți respirăm ușurați când oprim la St.Michael”s Cave (Peștera Sf. Mihail), o peșteră despre care mult timp s-a crezut că e fără fund, alimentând astfel legenda că stânca Gibraltarului ar fi legată de continentul african printr-un pasaj subteran de vreo 15 mile (24 km), pe sub stâmtoarea Gibraltar. Cum spuneam și altădată, am văzut destul de multe peșteri până acum ca să fiu impresionată doar de stalactite și stalagmite (care, și aici, se sudează în figuri sau sculpturi deosebit de interesante). Ceea ce este însă special e amenajarea unei părți a grotei drept sală de spectacole, cu 400 de locuri pe scaune dispuse în amfiteatru, un sistem feeric de lumini și o acustică impecabilă (ni se face o probă). Când ies, mă distrez câteva minute privind câțiva macaci (faimoasele maimuțe-mascotă ale Gibraltarului) obrăznicindu-se dezinhibat printre turiștii care, preocupați să le fotografieze, se trezesc brusc deposedați de sandviș, banană sau orice lucru, comestibil sau nu, țineau în cealaltă mână (inclusiv telefoane, fuseserăm avertizați).
Înapoi în microbuz, coborâm spre Europa Point, cel mai sudic punct al „The Rock”, acolo de unde, ni se spune, în zilele senine, se poate vedea Africa, aflată la doar puțin peste 20 de kilometri. Însă, deși soarele iese din când, nehotărât, dintre nori, nu e acel gen de „rezoluție” care să permită privirii să mângâie conturul coastei nord africane. În ciuda vântului insistent, merg chiar până lângă vechiul far, alb cu mijlocul vopsit în roșu aprins, după care încă se ghidează toate navele care trec prin strâmtoare. Nu se putea intra, cred că-ți imaginezi c-am încercat, farurile fiind una dintre fascinațiile mele vechi și constante. Și, din nou, inexplicabile. Măcar bine c-am intrat împreună în cel de pe stâncile Moher din Irlanda, unde vântul puternic era să ne măture direct în Atlantic. Măcar atât.. Ți-ai amintit de asta ani în șir după aceea. Iar eu, întotdeauna.
Tot aici, în Europa Point, este și o elice de avion, ca parte a unui monument impresionant ridicat de statul polonez în memoria celor ce și-au pierdut viața în al doilea război mondial, pe care sunt inscripționate aceste cuvinte emoționante: „Let them always remember just this thing about us, that we all fell in battle so that feedom might live” / Să-și amintească de-a pururi măcar acest lucru despre noi, că am căzut cu toții în luptă pentru ca libertatea să dăinuiască.”
Sursă foto: photogrist.com
În timp ce ne îndreptăm spre oraș trecem pe lângă ruinele unui castel maur din care a rămas doar un zid mai mare în picioare. Dintre multe din crăpăturile sale cresc plante, ceea ce face ca zăbrelele fostelor geamuri de mai sus să pară ridicole.
Orașul este jos, pe partea de vest a stâncii. Văd trecând, mult deasupra, telegondole spre și dinspre vârf. Ar fi interesant, dar n-avem timp, așa cum n-avem timp nici să intrăm, măcar de-o părere, în celebrele tuneluri fortificate, construite pentru apărare, de-a lungul secolelor.
Aspectul britanic al orașului e vizibil mai mult prin detalii decât prin arhitectură, palmierii mediteraneeni sau engleza vorbită în ritm spaniol de către localnici. Există totuși, desigur, o King”s Chapel sau o Church of Scotland, pub-uri cu aspect și nume englezești („The Angry Friar” etc), cunoscutele cabine telefonice roșii, cutiile cilindrice Royal Mail, tot roșii, de colectare a poștei sau mesajele de condoleanțe pentru moartea reginei Elisabeta, expuse în majoritatea vitrinelor magazinelor. Evident, închise, pentru că așa sunt și în UK duminica.
Ne tragem sufletul câteva minute, cât pentru o cafea (neașteptat de bună pentru un spațiu anglo-saxon J) la o masă găsită cu greu pe o margine de trotuar și tăcem, absorbiți de spectacolul lumii care curge încoace și încolo pe High Street în zi de weekend. Văzusem multe motociclete peste tot, iar șoferul microbuzului ne și spusese că e cel mai bun vehicul cu care să vii aici ca să te poți strecura pe drumurile înguste, virajate și aglomerate de pe stâncă, plus problema parcărilor…
Mă arde adânc ideea și, treptat, zgomotul străzii pare a se estompa în ceva îndepărtat și înfundat iar contururile oamenilor se amestecă, de parcă s-ar mișca în spatele unui ecran vitrat. Într-un wishful thinking concentrat, te văd trecând cu viteză mică, cu viziera ridicată ca să vezi cât mai mult, aruncându-ți din când în când ochii și pe GPS-ul fixat pe bord, cu un abia schițat zâmbet încântat că ai ajuns (și) aici, side case-urile și rucsacul voluminos legat în spate ca mărturie că vii de foarte departe. Și, ca într-un vis, o iei în sus, pe curbele strânse ale stâncii, iar undeva, cât mai sus, probabil vei opri, îți vei scoate casca și vei naviga cu privirea peste albastrul Mediteranei, încercând să atingi coasta Africii. „Nu e niciodată prea mult până departe”, ziceai, „important e să vrei să ajungi..”
„Hai să mergem, e târziu”, aud o voce de foarte aproape și, brusc,trecătorii revin în prim plan împreună cu zumzetul vocilor lor iar pe tine nu te mai văd prin aglomerația care și-a reluat brusc iureșul și zgomotul.
Mergem grăbiți spre autocarul care ne așteaptă în partea spaniolă a frontierei, trecând pe lângă o clădire impozantă pe care scrie mare Royal Air Force Gibraltar, traversăm din nou pista aeroportului (și de data asta liberă), iar ofițerului de la Immigration îi stârnim și mai puțin interes ca la intrare. În timp ce așteptăm la un semafor, mă uit înapoi spre „The Rock” cu un sentiment ciudat, ca și cum te-aș fi lăsat acolo singură, fără să-ți spun că am plecat spre casă…
Un text de Corina Ciolacu
