„Trebuie să ştim cine suntem ca să ne putem regăsi.”

Gérard de Nerval este pseudonimul literar al lui Gérard Labrunie (născut la 22 mai 1808, în Paris, Franța,  trecut în lumea drepților la 26 ianuarie 1855, Paris), poet francez romantic ale cărui teme și preocupări au influențat în mare măsură estetica simbolismului, deschizând drumul către suprarealismul de substanță al secolului XX. Poetul n-a avut o copilărie fericită, întrucât  tatăl lui, doctor, a fost trimis să slujească pe front, înrolat în armata lui Napoleon, mama sa murind când el abia împlinise doi ani. Astfel, viitorul scriitor a crescut în grija rudelor din localitatea Mortefontaine din regiunea Valois, care va deveni un topos emblematic în scrierile sale. Nostalgia anilor timpurii, precum și lipsa afecțiunii părinților îl vor însoți permanent pe tânărul înzestrat cu o sensibilitate ieșită din comun și vor constitui bazele dezechilibrelor sale psihice, despre care s-a vorbit destul de mult la vremea respectivă.

În 1820, Nerval s-a mutat împreună cu tatăl său la Paris, iar la Collège de Charlemagne s-a întâlnit cu poetul Théophile Gautier, cu care a legat o prietenie de durată. Primind o moștenire de la bunicii săi, a reușit să călătorească în Italia cu o parte din bani, adunând amintiri care i-au marcat puternic suflul imaginației, iar restul moștenirii sale a fost investit într-o afacere perdantă, o revistă literară care n-a rezistat prea mult. Admirația pentru Victor Hugo, figură de prim rang a literaturii franceze moderne, l-a orientat către romantism, curent literar care se potrivea cel mai bine avânturilor sale idealiste și temperamentului său.

În 1828, Nerval a realizat o traducere notabilă în limba franceză a  operei „Faust” a lui J.W.Goethe, pe care maestrul însuși a apreciat-o și pe care compozitorul Hector Berlioz a folosit-o ca punct de plecare pentru opera dramatică „La Damnation” de Faust.

În 1836, Nerval s-a îndrăgostit de Jenny Colon, o frumoasă actriță, pentru care a fondat o revistă de teatru, „Le Monde”, care a eșuat după 2 ani. Viața genială și homosexuală pe care Nerval a condus-o în această perioadă de scurtă de prosperitate a fost urmată de dificultăți financiare importante și de tristeți personale împovărătoare. Poetul și-a pierdut atât micul patrimoniu, cât și pe Jenny Colon, care l-a părăsit, căsătorindu-se cu altul.

În această perioadă, Nerval și-a concentrat eforturile literare principale asupra teatrului, un gen practic neconvențional talentului său. În ciuda unui succes ocazional, cum ar fi Piquillo (1837), eforturile sale în teatru s-au soldat, în general, cu eșecul. În 1842, Jenny Colon s-a stins din viață, această experiență zguduitoare  schimbându-i viața definitiv.

După moartea ei, Nerval a călătorit în Orient, rezultatul fiind o parte din cea mai bună lucrare din „Voyage en Orient” (1843-51, „Voyage to the East”), o călătorie inițiatică în care examinează și mitologia, simbolurile și religiile acestei civilizații ancestrale.

Aflat în timpul celei mai mari creativități, Nerval a fost afectat de tulburări mintale severe și a fost instituționalizat de cel puțin opt ori. Într-una dintre cele mai frumoase opere, povestea scurtă „Sylvie”, scrisă în 1853 și inclusă în „Des Filles du feu” (1854), scriitorul recreează mediul idilic al copilăriei fericite într-o proză lucidă, cu accente muzicale. Memoria lui Jenny Colon domină povestea mai lungă „Aurélia” (1853-54), în care Nerval descrie obsesiile și halucinațiile sale în timpul perioadelor sale de tulburări mintale.

„Les Chimères” (1854, „The Chimeras”) este o creație de o complexitate extraordinară, care transmite cel mai bine calitatea muzicală a scrisului său.

Viața de suferință și durere a lui Nerval s-a încheiat în 1855, când a fost găsit spânzurat de la o lampă stradală de pe rue de la Vieille Lanterne din Paris. 

Cor subpământean

În adânci tenebre,
Care zac funebre,
Să dăm în destin:
Şi, ca răzbunare
Toţi, cu-ndemânare,
Moartea s-o gătim!

Plecam în umbră;
O pânză sumbră
Pe cer da zor:
Când totul doarme,
Cătuşe-şi sfarme
Cel veghetor!

El Desdichado (Nefericitul)

Sunt cel Nemângâiat, cel Sumbru, cel Uitat,
Sunt prinţul Acvitaniei ce şi-a pierdut moşia:
Singura-mi Stea e moartă şi-n cântu-mi înstelat
Răsare-un Soare negru: este Melancolia.

În noaptea de Mormânt, Tu, ce m-ai mângâiat,
Redu-mă-n Posilippo, dă-mi marea, Bucuria
Şi floarea adorată de-un suflet sfărâmat
Şi-umbrarul unde Roza se-îmbrăţişa cu Via.

Sunt Amor sau Phoebus…? Lusignan sau Byron?
De-a Doamnei sărutare încă mi-e fruntea caldă;
şi am visat în Grota cu nimfe ce se scaldă…

De două ori trecut-am ne-nvins peste-Acheron:
Pe lira lui Orfeu, în drumul meu, am strâns
Şi al Sirenei strigăt şi al Fecioarei plâns.

***

Myrto

În gând îmi stărui, Myrto, divină vrăjitoare
Şi tu, oraş al mării, cu focuri mii arzând,
Revăd raza-aurorei pe fruntea ta jucând
Şi aurul din păru-ţi cum prin ciorchini apare.

Din cupa ta sorbit-am beţii ameţitoare,
Din licărul de-o clipă al ochilor râzând,
Atunci spre Iacchus zeul cătam, rugi înălţând,
Căci Muza mă scăldase într-al Eladei soare.

Acum ştiu de ce iarăşi vulcanul s-a aprins:
Cu pasul tău, o, Myrto, pe-acolo ai trecut,
Şi dintr-o dată cerul fu cu cenuşă nins.

De când nomadul duce ţi-a frânt zeii de lut,
Sub laurul – cunună pe-a lui Virgiliu liră –
Hortensia cea pală şi mirtul se uniră.

***

Versuri aurite

Om! – cuget liber! – oare te crezi singura minte
În lumea asta unde irumpe viaţă-n toate?
Sălaşul forţei tale e doar în libertate
Iar universul nu ţi-e izvor de-nvăţăminte

Respectă-n orice fiară acel elan fierbinte –
Vieţi palpită-n floare, Naturii-ncredinţate;
Sunt tainele-nsoţirii în pietre încrustate:
căci totul e sensibil. Şi totul te cuprinde!

Fereşte-te de ochii din zidul fără semne:
De-a verbului magie materia e pătrunsă,
Deci nu ţi-o fă părtaşă decât la rosturi demne

În orice lucru zace Divinitatea-ascunsă
Şi, ca un ochi ce-apare de sub pleoapa ovală,
Din orice miez de piatră un spirit pur exală.

Citiți și despre poetul latin Ovidiu…