Povesteam deunăzi cu a mea prietenă. Odată cu toamna asta lăptoasă, ne trec toate cele prin simțiri și devenim filosoafe auto-brevetate. Că de’, când ai timp și mintea aia nu se mai scaldă într-o mare caldă, picioarele nu mai simt nisip fin, ori duritatea unui munte-n urcare, îți rămâne să te hrănești cu nițcai amintiri strânse de când puneai șortul și tricoul și p’aci ți-i drumu’!
Zice-vor cârcotașii c-așa fac femeile cu al doilea buletin ( după numărul de ani, se-nțelege!), ori alea cărora li s-a deschis ochiul ăla fantomatic, halucinant de la ceafă. Noa, și?! Ziceți, dragilor, că pe când v-ați ostoi, doar mai aveți timp să recunoașteți că măcinați aceleași gânduri, la aceeași moară.
Zicea Monik odată, că-i greu a înțelege, de ce nu lasă Dumnezeu să se întâlnească frumoasele și inteligentele cu frumoșii și inteligenții, că-i prea sucită lumea asta, prea-i nepotrivită după unele socoteli. Or fi ele, socotelile astea, juste, validate, in capul listei la valori și îndestulări bune de urmat?! Nu știu și nici nu caut a ști, clar îmi este că ceea ce simt și gândesc, e adevăr pentru a mea viață. Din curtea mea, văd o realitate și asta mi se pare stricată tare. Poate din curtea vecină, ea pare la locul ei, cu cele bune si clare aliniate. Poate.
Și totuși. Dat îmi este să-mi fie toate simțurile puse-n acțiune de informații pe care le disec, celulă cu celulă, și ele mi se par total eronate.
Constatam, împreună cu a mea prietenă, dezamăgirea produsă de bărbați, îi dezmoșteneam de calități pe care, firesc și corect,  ar fi trebuit să le dețină, c-așa erau odată bărbații din cărti, din poveștile bunicilor, din filmele alb-negru. Ne dădeam, pe rând, cu părerea că-s unși cu toate cele, că duc vieți duble, că par și nu-s, și toate alea. Ne mai opream să luăm aer și mai ziceam c-or fi și ei fripți, arși, neiubiți, ca vai de ei. Că reacționează după ce li s-a servit și lor. Treceam din tabără în tabăra, ba-i pironeam, ba le oblăduiam rănile, ba-i puneam cu drepții, ba ziceam să le dispară specia. Treaba s-a echilibrat când ne-am întors în curțile femeiești. Cu duiumul și aci, culori și muzici diferite. Mai lăsăm nasul în jos și șoptit, adăugăm că ne merităm.
Suntem generația lui : „Mi s-a luat.” Înspăimântător de suspicioși, singuri, cu valori leșinate și amatori de chestii de fațadă, făcături de doi bani și măști cu duiumul. Ca si cum Bunul ne-a pus patalamaua, ne-a mai dat și timp de botnițat la propriu și ăia suntem!


Ne rănim într-un teatru absurd, fardați prin toate colțurile, pierduți de noi și mereu atenți la ceas. Suntem conștienți de timp. Mai conștienți ca niciodată, dar îl trăim hulpav și ne spălăm mereu mâinile că nu rănim, nu avem treabă cu elucubrațiile celuilalt, că suntem lucizi și știm clar ce vrem. Oare asta vrem, să ne rănim reciproc, să cultivăm în ogoarele noastre doar mândri de doi bani și necăpătuiri?! Oare chiar dorim să ne pierdem ultimele legături cu simțirea, cu inima, cu altoiul de stea?! Am descoperit cumva nemurirea și ne permitem să trăim robotic, adunând lucruri la kilogram și bifând relații eșuate, de toate felurile?!
Cumva, am adoptat în toate sectoarele vieții doar legea talionului: mă lovești, te lovesc, mă rănești, dublu-ți dau înapoi. Mai sălbatic, perpetuăm asta ca pe ceva din lăuntrul nostru, firesc și dat. Și eu refuz să cred că avem așa ceva în genele noastre!
Mă tot gândesc dacă n-avem vreo cheiță, undeva ascunsă bine, să dăm înapoi câteva ture de noi, noi cei de acum, să revenim la setările de fabricație în care și alea bune se vedeam cu ăia buni, și alegeam drept și vorbeam la fel, și ne iertam ușor, căci iertați eram. Musai să se facă un click, undeva, cumva și să reluăm de unde ne-a lovit amnezia pe toți. Că prea ne-am uitat. Cu totul.
Aleg să cred că mai putem schimba firma asta care discreditează toate cele înălțătoare din noi, care ne înfundă, ușor și sigur într-un moloz sufocător.
Vreau să cred că ne vom curăță, și unii și alții, de această amăreală, că ne vom întoarce la noi, cei frumoși în poveștile trăite, fie ele și mai triste, uneori. Că suntem pe pământ.
Am inventat basmele de parcă am fi primit vreo informație secretă, că undeva, într-o lume paralelă, e un bine continuu. Eu zic să ne întoarcem la autenticitate și la realitate. Să le trăim responsabili, asumați și cu toată simțirea.
Și aici, inimile se pot bucura. Întregindu-se în sens.

Citiți și Lumea-i rea…