Cămașa se stinse cu un oftat fin pe marginea covorului, ca spuma unui val ce sărută năvalnic pietrele țărmului îndrăgostit de mare și, preț de un moment, străfulgeră cu albul ei electric obscuritatea mansardei… Respirând adânc, din ultimele interstiții, cele mai profunde, îi deschise încet fiecare nasture și, odată cu el, fiecare amintire ce se trezea acum în inimă vibra frenetic până în creier, dogoritor. De acolo, cuminte, pleca spre vârful degetelor, răsărind pe piele acorduri de lunatice simfonii… în apropierea lui, numai eterică senzație de plutire, de vis neîntrerupt, departe de lume, într-o altă viață, numai căldură care lipea de corp redobânditul suflet, însingurat de veacuri, zbucium și chemare din adâncuri neștiute îi încleștau fibră cu fibră toată țesătura de carne și întreaga ființă… Atingând sideful rece, îi reveneau în minte mâinile lui ca o promisiune cerșită, niciodată împlinită, albe ca o rochie de mireasă uitată pe clapele unui pian… mâinile lui, care acum căutau cu atâta liniște urmele aripilor bolnave de dor, pe spatele ei… Descoperită acum ca o carte deschisă, pielea lui părea de sticlă în lumina răsfrântă de cutele draperiei și își puse obrazul în dreptul inimii, ca să-și liniștească tâmplele înfierbântate… inima îi bătea în tonurile unui orologiu într-o catedrală medievală. Deasupra, în patul umerilor, îi sărută prelung, apăsat, clavicula, iar corpul lui răspunse neîntârziat cu o tresărire, dându-i viață și putere de a-l privi și de a-i prinde în mâini obrajii. Zărind pentru o clipă tatuajul, îl întrebă în gând: De ce să-ți faci un tatuaj pe piele, când ai atâta loc în suflet? Atâta timp, atâta timp trecuse înfiorător de greu, dar acum secundele erau fluide ca o ploaie de vară ce răcorea trupul încins de așteptare. Captivă pentru un moment în mâna lui, mătasea bluzei îi mângâie în cădere pulpele și îi înfioră, pentru a mia oară, fiecare celulă… în îmbrățișarea aceasta, nu mai erau două corpuri, ci unul singur, devenit altar de piatră… Întâiul sărut avu un gust amar, de dor de mare, și luă cu el, în carnea lui și-n miros de fragedă amintire, clipă după clipă, zi și noapte nemăsurate, an după an de crudă așteptare. Pe buzele strivite, se limpezeau acum insomniacele nopți și toți pașii zadarnic pierduți în căutarea lui…

O voce spartă rupse tăcerea gândului încremenit între foi:

Circulația metroului pe ruta Berceni-Pipera este îngreunată de o tentativă de sinucidere. Salvatorii SMURD acordă asistență unui bărbat care a căzut între șinele de metroul la stația Constantin Brâncoveanu. Vă rugăm să aveți răbdare și să nu vă înghesuiți la punctele de coborâre sau la ieșirea din stația de metrou. Vă mulțumim!

Se auzea pentru a treia oară anunțul acesta bizar și începea să devină ușor ușor angoasant, rupând șirurile amintirii care se așterneau acum, mai vii ca niciodată… De ce s-ar sinucide un bărbat tocmai la metrou și de ce-ar alege o metodă atât de dureroasă, mă gândesc, de riscantă (dacă rămâne doar paralizat sau ciung sau cu un handicap care l-ar face să supraviețuiască, dar să nu mai poată trăi?), de lipsită de eroism ( câți nu bombăne, acum, că întârzie la serviciu sau la vreo întâlnire importantă…), de expusă publicului, ca o piesă de teatru buf, cu un singur actor la care mulțimea asistă fără să înțeleagă, de fapt, pentru ce a fost chemată? Sinuciderea e un act asumat în deplină conștiință de cauză, el presupune luciditate și un sentiment al limitei pe care numai o inteligență superioară ți-l poate da, mai greu poate fi conceput ca un act de bravadă sau de exaltare, așa încât opțiunea pentru săvârșirea lui în văzut lumii ar deveni cel puțin ciudată… oricum, după moarte, nu mai stă nimeni să te aplaude sau să-ți plângă de milă, iar până acolo nu ești decât un ins care deranjează traiectoria de ceasornic rusesc a vieții unor oameni rutinați deja…

… teoria despre sinucidere e foarte complexă, poate doar filozofii existențialiști au reușit să îi dea o formă inteligibilă, e mai ușor să scrii despre dragoste – cu condiția să nu fii întrerupt de o banală tentativă de sinucidere (eșuată pe deasupra!), petrecută în metrou, într-o dimineață frumoasă de iulie când ai înaintea ta un început de carieră strălucită, dacă știi cum să te porți cu o comoară pe care destinul ți-o așază la picioare, ca o răsplată (firească, până la urmă) a abnegației cu care ți-ai făcut meseria până acum. Ploua când am plecat de acasă (dacă pot numi așa staționarea asta de câteva zile într-un apartament din Pipera, închiriat pe termen scurt) și numai scriind despre ceea ce visasem cu ore în urmă mă puteam sustrage sentimentului neplăcut de umezeală care mă pătrunde până la os…

Poate că omul s-a sinucis din cauza ploii… sau din cauza iubitei… sau din cauza amândurora, că n-a mai putut rezista. Se spune că regăsirea sufletului geamăn exclude orice altă posibilitate de a viețui în absența lui, de aceea unii oameni aleg moartea odată cu dispariția fizică a celuilalt. Teorii…

– Cum ești?

Nici măcar nu-l privește, pe fața ei rămâne albă, nescrisă, tăcerea… ar putea îngropa întreaga lume, cu tot cu preoți și rugăciuni, în golul din ea… nici măcar nu se mai ferește să-și ascundă un oftat sacadat, ca după plâns…

– Mă întrebi ca specialist, ca om? Să știu cum să-ți răspund… 

E în grimasa care-i pune în lumină ochii un început de sarcasm care nu e acid, nu e răutăcios, e o mască pe care și-o așază cu o naturalețe de fiecare dată și are un fel seducător în care își ridică o sprânceană, în timp ce își încruntă fruntea, ca și când s-ar strădui să vadă mai bine printre cuvinte, să știe cum să le drămuiască mai bine…

– Știi cum mă simt?… și-a ridicat bărbia și acum îl privește semeață, fulgerând… Și-a încruntat ambele sprâncene și, între ei, blocul de gheață s-a înălțat brusc, dinspre interior spre vârful aisbergului, tăios…

Așa cum m-ai lăsat, așa cum am rămas în pragul ușii acum mai bine de o jumătate de an, sau poate nu mai știi că ai luat tot din mine când s-a închis ușa în urma ta, tot, tot, tot… am încercat să respir și n-am avut nici un pic de aer, nici pentru două bătăi de inimă, am rămas ne-vie, ne-moartă cu otrava absenței tale care mi-a împânzit toate venele… ai știut tot și ai rămas la fel de rece ca un chirurg care a extirpat din mine, cu sânge rece, tot sufletul acesta pe care l-am ținut în secret doar pentru tine… ai știut tot… și m-ai privit cum mă zbăteam între vii și morți, acum stai în fața mea și mă întrebi cum sunt? La ce ți-ar folosi?

N-o credeam capabilă de atâta patimă, dar era în scrâșnetul cuvintelor ei un urlet lugubru de animal sfâșiat care nu se lăsa pradă morții fără să lupte până la ultima suflare… la încheietura mâinii, venele amenințau răzvrătite și în palmă i se încleștaseră de furie unghiile, mai să se rupă… șuierase vorbele, ca să nu atragă atenția, dar corpul nu i se lăsa îmblânzit și transmitea, din toate fibrele, un sentiment pe care nu-l mai cunoscusem până atunci și care își desfășura spectacolul înaintea mea, cu o vibrație nemaipomenită…

– Știu că simțeai de fiecare dată cât de dor îmi era de tine, nu se poate să nu fi simțit, eu te simțeam pe tine în fiecare secundă, noaptea în somn când te întorceai în cearșafurile în care nu-ți găseai locul și în toate frământările tale, nu te vedeam, dar erai acolo și făceai ce voiai cu inima mea, mai ales când erai trist, pentru că mă țintuia la pământ, cum să înțelegi tu asta? Știi tu ce a fost în sufletul lui Dumnezeu când s-a retras în ceruri după ce l-a creat pe om? Nimic… a stat și a savurat spectacolul, probabil că a și aplaudat cu cinism patetica reprezentație… asta suntem noi, niște monștri, fiecare în felul lui… ne bucurăm la fiecare firimitură și undeva, departe, cineva cântarește cu măsură străină sufletele noastre. Pentru că tu i-ai dat voie, neînțelegând ce fel de iubire zace în pieptul meu și cum îmi roade oasele și carnea, în lipsa ta… M-am întrebat cu aceeași durere în fiecare zi – cum poate un om să fugă de ființa pe care pretinde că o iubește? Ce stană de piatră poartă în venele lui și nu-l lasă nici să respire, nici să se miște… ai putut să trăiești fără mine, nu pot decât să te felicit, n-o să murim în același timp… în ultima vreme ne ajunge să știm că suntem vii, de respirat oricum respirăm împreună, în același ritm, dar n-ai și tu senzația că suntem conectați la aparate? Sângele nostru amestecat e din ce în ce mai anemic, pentru că tu ai preferat virtutea, în schimbul vieții mele. Cu fiecare despărțire (dacă se poate spune așa) am rupt din mine bucăți de carne ca un lepros care nu-și mai suportă propriul trup mizerabil și nu ți-ai întors odată privirea către mine, nici măcar din milă… deși nu vreau mila ta, cât mai sunt încă stăpâna mea nu vreau nimic de la tine decât să înțelegi că aveam nevoie de prezența ta ca să pot supraviețui, de vocea ta ca să pot respira, de mâinile tale să mă cuprindă ca să nu mai rup din mine carne vie…

Circulația metroului pe ruta Berceni-Pipera este îngreunată de o tentativă de sinucidere… a cincea oară… vocea ei se sparse între sunetele metalice ale anunțului, dar ochii îi sclipiră ca și când altceva i-ar fi putut capta atenția… se anunța ultima stație. Am privit-o ridicându-se deasupra lui, cuprinzându-i în mâini obrajii cu un gest atât de tandru încât anula toate minutele cangrenate de patos de până atunci și l-a sărutat pe tâmple… am avut senzația că el a încercat chiar și atunci să se rupă de ea cu un gest aproape nefiresc, apoi l-am auzit gemând, dincolo de brațele ei… așa, ca o mamă, i-am auzit murmurul înghițit cu greu…

În urma ei a rămas un parfum în notele căruia se zbăteau sentimente arse într-o inimă de flori de santal… El m-a privit curios, probabil că se întreba câte cuvinte au răzbătut până la mine și aș fi vrut să îi spun povestea noastră, atât de asemănătoare… dar nu avea nici un rost, oricum n-ar fi schimbat nimic, probabil că undeva, în mintea lui, ca și în mintea ta, lucrurile sunt neașezate în matca lor, voi nu puteți să ardeți așa ca noi, pentru că dacă s-ar întâmpla asta, n-ar mai avea cine să întrețină focul… Am vrut să îi spun și că povestea asta merge mai departe, că n-are stație așa ca un metrou, n-are șine pe care să se așeze și între liniile ei nu se poate petrece nicio sinucidere, nici măcar ratată, pentru că nu-și are rostul… n-ar fi decât o grabnică trecere spre o altă existență în care probabil, lucrurile se vor repeta, așa ca în „Adam și Eva”, cartea lui Rebreanu… pentru ce să te grăbești s-o iei de la capăt? Poate totuși în viața asta rana se va vindeca, cine știe prin ce minune… te poți lupta cu orice, mai puțin cu amintirile unui bărbat îndrăgostit, și apoi e și păcat s-o faci… într-un univers atât de stabil, nu există fisuri…

Părea atât de împovărat de scena care își mai răspândea încă în aer mirosul greu de suflet mistuit, încât am avut tentația de a-l consola, dar mi-am amintit că fiecare din noi poartă o cruce pe care nu i-o duce nimeni atunci când nu mai poate, nu știu de unde gândul acesta, cine știe…

Mi-a trebuit mult timp după aceea să revin la proza începută în dimineața aceea, nici astăzi nu știu dacă o s-o termin vreodată… rămânea din ea iluzia unei povești cu happy end și, cum n-am scris niciodată o astfel de povestire, cred că n-ar fi avut niciun succes.