Acum, mai mult ca niciodată, piesa „Cei drepți/Les Justes” de Albert Camus provoacă și reverberează cu o linie de anchetă tulburătoare, dar necesară. Scopurile justifică mijloacele? Este terorismul vreodată o alegere viabilă? Care este adevăratul cost al rezistenței? Care este diferența dintre un luptător pentru libertate și un criminal? Odată cu „Cei drepți ”(1949), Camus a scris nu doar despre lumea de ieri, ci și despre lumea de azi, un loc în care indivizi care ucid în numele unor idealuri și credințe sunt convinși de faptele lor „drepte”. „Cei drepți”, montarea semnată de Mihai Măniuțiu, de la Teatrul Național din București, traduce scenic un text tulburător, fațetat, încercând să ne lămurească despre felul în care istoria malformează sau chiar frânge destine.

Afișul spectacolului „Cei drepți” © TNB

Nu doar subiectul, cât și locul desfășurării acțiunii, au rezonanțe puternice într-o lume tulburată de evenimente violente. Textul lui Camus (piesă în cinci acte) are la bază povestea adevărată a unui grup de revoluționari ruși care l-au asasinat pe Marele Duce Serghei Alexandrovici în 1905. Așadar, într-un decor (Adrian Damian) permanent creator de atmosferă, avem să aflăm – datarea cronologică se realizează cu ajutorul proiecțiilor video suspendate – că, în februarie 1905, la Moscova, un grup de teroriști, aparținând Partidului Socialist Revoluționar, a organizat un atac cu bombă împotriva Marelui Duce Serghei, unchiul Țarului. Dușumele grele, paturi de campanie, un perete cu multe ferestre ruginite, mobilier învechit – totul în tonuri de gri murdar – mărginesc un aer răcoros prin care trec frumoase tinere îmbrăcate în haine de epocă (început de secol XX), elegant tăiate (Costume: Luiza Enescu) și bărbați cu mers nervos. Cu toții discută despre un posibil atac. Așadar, grupul de cinci complotatori își expune idealurile despre o posibilă nouă Rusie, în timp ce își confruntă temerile și anxietățile legate de comiterea unor acte violente de crimă. Este onorabil să comită violență în numele unei cauze demne?

Prima tentativă de atac cu bombă este amânată brusc pentru că Yanek (Marius Manole) vede că trăsura Marelui Duce este ocupată de nepoata și nepotul ducelui și nu se poate decide să ucidă copii nevinovați. Invariabil, apare întrebarea: „Oare unele vieți valorează mai mult decât altele?”. În completarea grupului de conspiratori, se află Stepan (Marius Bodochi), un luptător tenace, Aleksei Voinov (Ciprian Necula, cel mai apropiat actor de vârsta revoluționarilor din textul lui Camus), un activist timid, Varia Annenkova (Mirela Oprișor) și Dora (Raluca Aprodu), membrul feminin cel mai aprig al grupului.

Marius Manole și Raluca Aprodu © Foto: Marius Donici

Acest atac și circumstanțele singulare care l-au precedat și au urmat sunt subiectul textului scris de Camus. Oricât de extraordinare ar părea unele dintre situațiile din această piesă, ele sunt totuși istorice. Aceasta nu înseamnă, după cum vom vedea, că „Cei drepți” este o piesă istorică. Ciudat de rezonant și emoționant, cu o perspectivă umanistă, Camus pătrunde în inimile și mințile a cinci idealiști care se luptă, fiecare, cu o alegere odioasă și, în cele din urmă, comit o crimă, în numele justiției. Marea întrebare (filosofică) a piesei este: „Poți să ucizi de dragul revoluției?”,  „Să omori câțiva inși pentru a salva mii sau chiar mai mulți?” – La toate astea, doar singur poți să decizi. „Cei drepți” este expresia teatrului situațional: îl împinge pe spectator să facă alegeri, să se poziționeze. Deși are ca mize rebeliunea violentă, revoluția și schimbarea unui regim, piesa lui Camus se menține în zona domeniului teoretic, care ar putea ajunge cu greu la culmi dramatice. Totuși, spectacolul realizat de Mihai Măniuțiu așază textul sub semnul emoționalului și-al recunoștinței față de lume, devenind o  pledoarie pentru iubire și viață. Cu atât mai mult, un motiv pentru a evoca aceste umbre mari, revolta lor justă, fraternitatea lor dificilă, eforturile disproporționate pe care le-au făcut pentru a se împăca cu crima – și astfel să ne întrebăm și noi unde mai este loialitatea noastră. Dacă am judeca travaliul regizoral referindu-ne doar la relațiile sale cu textul, ar însemna să-l minimalizăm. Pentru că Mihai Măniuțiu, ajutat și de plastica scenografiei, cu aplicație pentru semnul teatral expresiv, articulat în toate componentele sale (imagine, mișcare în cadru/fie și vorbitul cu spatele la public, fond sonor) potențează replicile lui Camus. Câteodată, abuzează de truvaiurile sale (fundal sonor amplu, obsedant, la volum ridicat, bubuielile/zgomote puternice și întunericul lăsat pe mulți timpi), dar senzația generală este de structură spectaculară construită inteligent și cu imaginație.

Contururile personajelor sunt animate de o zbatere interioară uneori devastatoare, dar mereu vie, acută. Eroii nu sunt categorial „buni” sau „răi”, ci reprezintă aspecte ale umanității surprinse în stare de criză. Bunăoară, dialectica „drepților” este simplă: «Trebuie să ucidem pentru a pune capăt barbariei și nedreptății ». Se face totul pentru a se întâmpla și, din păcate, cel mai curajos, cel mai idealist – Marius Manole, convingător în rolul central al lui Yanek/ Ivan Kaliaiev – va eșua. Cauza: copiii sunt în trăsură. Partidul nu a spus să ucidă copiii care sunt considerați nevinovați chiar dacă, potrivit Marii Ducese – interpretată de  neobosita Maia Morgenstern – și ei sunt foarte cruzi și educați după modelul familiei lor.

Marius Manole © Foto: Marius Donici

Kaliaiev face revoluție din credință și pledează pentru absolut. Dacă că revoluția acceptă moartea unor oameni nevinovați, atunci este inumană. Asemenea acte sunt împotriva onoarei sale, împotriva demnității sale. În timp ce Stepan îi spune că onoarea este un lux, Kaliaiev îi răspunde că onoarea este, dimpotrivă, „ultima bogăție a săracilor”. În acest context, Marius Manole pare un slav tradițional, de un tragic bine dozat, aproape dostoievskian. Lui i se opune Stepan, personificând terorismul extremist. Dar Stepan Fedorov nu este singurul erou aflat sub semnul neliniștii, în căutarea febrilă a punctului de demarcație dintre adevăr și minciună, dintre bine și rău. Stepan, întrupat de sobrul Marius Bodochi, iese din închisoare, este mânat de ură și pledează pentru «Justiție absolută». În opinia sa, doar rezultatul contează și umanitatea poate fi ignorată în numele «Justiției».Viața este făcută din sacrificii, totul ține de scară: sacrificarea a doi copii pentru a salva mii, sacrificarea momentului pentru viitor. Potrivit lui, cei care nu acceptă violența nu cred în revoluție.

Directorul de scenă folosește personajele clar desenate pentru a spune o poveste atât de intimă, dar oribilă. Conflictul se conturează între două concepte opuse despre revoluție: terorismul extremist (personificat de Stepan) – care sacralizează moartea adversarului și a martirului – și terorismul înfăptuit de ucigașii „delicați” (Kaliaiev cu Dora) – care iubesc frumusețea și urăsc tirania, fiind gata să ucidă pentru a construi o lume în care niciodată nimeni nu va mai ucide. Revoluționarii nu pot iubi în această viață dacă vor să-și realizeze planurile. Astfel, cei doi tineri nu-și pot împlini iubirea decât în moarte, asemenea lui Romeo și Julietei. Mirela Oprișor conferă veridicitate personajului Varia Annenkova, care echilibrează, pe de o parte, raportul de forțe din interiorul celulei teroriste, dând astfel glas femeilor, care au participat în număr mare la acțiunile revoluționare ale acelor ani, și – pe de altă parte – amplifică rezonanța gravă a temei iubirii imposibile.

O reușită deplină o reprezintă Raluca Aprodu în rolul Dorei, care este – în egală măsură – și tulburată și tulburătoare pentru a comunica cu adevărat sentimentul adecvat de disperare și deznădejde experimentate de acești revoluționari. Chiar și atunci când se află la marginea acțiunii, ascultând conversațiile din jurul ei, adesea, ochii și limbajul trupului Ralucăi Aprodu sunt uimitor de „moarte”. Versiunea scenică a Dorei – întrupată de Raluca Aprodu – este una disperată după dragoste, atenție și căldură și se adresează aproape tuturor celor care i-o vor oferi, mai ales Yanek.

Raluca Aprodu © Foto: Marius Donici

Întrega montare de pe scena sălii Pictura, de la Naționalul bucureștean, încearcă să concilieze ambiția realistă, în care se derulează drama, cu convenția discuției etice pe care le reclamă subiectul, optând pentru o dialectică expresivă a semnelor teatrale. Focul și gheața se contopesc într-un aliaj ce împrăștie fiorii unei presimțiri funeste. În acest spectacol, doar iubirea/pathosul și icoana devin singurele semne luminoase dintr-un univers întunecat și înghețat. Finalul marchează treptele de asumare ale catastrofei; istoria pare că se repetă – insinuează directorul de scenă. Din nou, „salvarea e în noi!” pare să fie atenționarea subtilă și sugestia regizorală a unei montări tulburătoare.

 

„Cei drepți” de Albert Camus

Traducerea: Marcel Aderca

 

Regia: Mihai Mănuțiu

Adaptarea: Mihai Mănuțiu

Decorul: Adrian Damian

Costumele: Luiza Enescu

Muzica: Mihai Dobre

Regia tehnică: Andi Tuinea

Distribuția:

Ivan Kaliaiev – Marius Manole

Dora Dulebov – Raluca Aprodu

Stepan Fedorov, Skuratov – Marius Bodochi

Varia Annenkova- Mirela Oprișor

Marea Ducesă – Maia Morgenstern

Aleksei Voinov- Ciprian Nicula

Data premierei: 22.10.2022

Durata: 1 h 30 min / Pauză: Nu