floare carnivoră, speranța…
după ce-a sărutat pe gură romanele proaste din bibliotecă
mi-a mâncat sufletul
până și minerul viselor însoțind aceste acte abominabile.
a zăbovit îndelung asupra -ah, n-aș fi vrut să se întâmple-
ultimului nepricopsit
despicând lent nervii,
muşchii, poezia lui tulbure ascunsă-n torace
alte păsări, insecte și animale vrăjite la-nceputul
lumii de către Circe.
și ce altceva dulce și intens
și incontrolabil aș putea
să-i ofer?!
foto sursa
prea timidă și caii fornăie a nerăbdare
acum sau niciodată întinde-ți pe degete
mănușa din piele de căprioară speriată
ți-a aruncat-o destinul
iar tu n-ai făcut decât să înveți
dansul floretei… Citește și zăpadă topită
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
