Născută pe 28 septembrie 1934 la Paris, Brigitte Bardot, cunoscută și (numai) prin inițialele B.B., a fost unul dintre sex-simbolurile anilor ’50 și ’60. În copilărie și adolescență se pregătea să devină balerină.
A ajuns la un moment dat, ca actriță, să aducă Franței un venit mai mare decât uzinele Renault. Și toate astea până în anul 1973, când s-a retras definitiv din cariera cinematografică.
Temperamentul agresiv, feminitatea devoratoare, impudică au creat personajul perfect pentru filmul Și Dumnezeu a creat femeia/ Et Dieu crea la femme, în 1957, în regia lui Roger Vadim. Filmul a atras atenția intelectualității franceze, inclusiv a Simonei Beauvoir, care în eseul Sindromul Lolitei publicat în 1959 o descria drept o «locomotivă a istoriei femeilor» și a construit pe seama personalității lui Brigitte subiecte existențialiste pentru a o declara prima și cea mai eliberată femeie a Franței postbelice.
secvență din filmul Și Dumnezeu a creat femeia
Roger Vadim a fost Pygmalion-ul lui Brigitte Bardot. S-au căsătorit pe când Brigitte avea 18 ani, iar în filmul care a propulsat-o în atenția internațională avea 23 de ani.
«Brigitte Bardot, femeia-copil, cu coama ei nărăvașă, care exprimă pe rând sau concomitent ingenuitate și perversitate, puritate și arșiță, Brigitte Bardot, cu impermeabilele ei de midinetă în șomaj, cu oroarea ei de bijuterii, de pene și de deghizări sofisticate a reprezentat contraofensiva generațiilor de după război împotriva tipului clasic al starului imperial, împotriva tipului clasic al vampei, care juca sentimentele cu fluturări pe pleoape, cu palpitări de nări, cu buze tremurânde, umede și veșnic întredeschise. Ea a scandalizat burtă-verzimea și pe clerici pentru că a avut curajul să redea sentimentelor elementare înfățișarea lor firească.»
«Impetuozitatea cu care se producea această despuiere – la propriu și la figurat – nu a fost niciodată lipsită de interes comercial. Dar dincolo de scandalurile provocate de filmele ei și de calculele lui Vadim, mitul lui Bardot s-a clădit în mod, poate, paradoxal, pe dorința unei generații de a-și coborî idolii de pe soclu.»
«Fanii, gata s-o sufoce, adoratorii nesățioși, de care blondul star, în turneu american, trebuia să se apere folosind agenții de poliție și de care – spune legenda – nu putea să scape decât deghizându-se într-un tânăr mustăcios sau traversând locuințe cu ieșire dublă, ca pe vremea lui Sherlock Holmes.»
De aceea filmul lui Louis Malle – Viață particulară/ Vie privée, în care vedeta este urmărită peste tot de paparazzi este (atât de) biografic pentru B.B.
Bardot a vizitat și Palatul Elysée unde s-a întâlnit cu președintele de atunci al Franței, Charles de Gaulle.
Extrase din revista Paris Match din decembrie 1967:
« … – Mi-a plăcut mult Viva Maria, l-am văzut la televizor – spune de Gaulle. Ați văzut Viva Maria? Dar e grozav! exclamă Bardot… »
«Nu se știe în ce secol a trăit Caterina de Medicis […], dar ultimele escapade ale lui B.B. la Saint Tropez se pot descrie cu cele mai minuscule amănunte (croiala rochiei, culoarea eșarfei, conținutul menu-ului, gestul conspirativ etc.). O curiozitate bolnăvicioasă roade deci lumea cinefililor și o armată de reporteri își câștigă pâinea hrănind acest interes primar, cotrobăind prin viața starurilor, răsfirându-le secretele, punându-le sentimentele pe tarabă.»
«Priviți-o pe B.B.! Cine-i italianul, cine-i brazilianul, cine-i afganul, cine-i marțianul cu care se plimbă, cu care nu se plimbă, cu care râde, cu care plânge, în timp ce soțul, bietul soț, bietul boss-play-boy, care suferă la uzină, la o gală, la Saint-Moritz, cu o blondă, cu o brună, cu un manechin, cu o fermecătoare necunoscută – în timp ce ea, la vârsta ei … și copilul … dar tata … dar mama … e zgârcită … ba nu, e generoasă … a luat o dată o pisică … altă dată a luat masa cu … cât o să-i mai meargă? … Până când … și genul ăsta de copil bosumflat … acum gata … s-a terminat … și totuși … Vai ce dulce e! … Ea e Bébé a noastră … a adus mai mult decât Renault-ul … E bomba noastră termonucleară … De Gaulle și ea … Ea și De Gaulle … Priviți-o, vine …! Cântați marsilieza!»
«Pentru istoria cinematografiei, Brigitte Bardot a marcat în prima fază a carierei ei momentul în care idolul are aerul că vrea să coboare de pe piedestal, să renunțe la riturile intimidante și să ia înfățișare omenească. O dată cu ea, starul începe să-și cristalizeze, mai polemic decât o făcuse până acum, o imagine de frondă, adică ceea ce presa începuse să numească în mod curent: antistar. Bardot și-a trădat pornirile primare și publicitatea a făcut până la urmă din ea tot un mit, mitul erotismului fără complexe, al femeii-copil, al incomparabilei bosumflate.»
(fragmente din volumul Un idol pentru fiecare de Ecaterina Oproiu)
Citiți și Nu e nimic suspect în povestea asta…
