Feminitatea a fost întotdeauna un ideal…o aspirație. O știu preabine toți cei și toate cele care o taxează conștient sau subliminal, care o tratează ca pe un ”privilegiu”, ca pe un ”lux”. Sonetele lui Shakespeare o arată bine. E o chestie artistică de fapt, e sinonimă unui tip de frumusețe intangibilă, vaporoasă, evanescentă și unei anume blândeți, unei anume delicateți și sensibilități, unei călduri anume și unor forme de vulberabilitate pe care nu ți le poți permite decât în condiții de liniște, confort, siguranță pace. Nu poți fi feminină în ringurile de luptă ale societății.
Feminitatea implică o grație și un farmec pe care doar condițiile paradisului terestru sau ale unui climat de seră le oferă. Ea e ușor de strivit, de tulburat, de denaturat. Greutățile, despresia, te înnăspresc, orice ființă, când intră la apă sau dă de greu devine defensivă și capătă o crustă, un scut. Feminitatea e un fel de a fi dezbărcată și vulnerabilă de a fi mereu în starea pe care combustiile senzualității femeiești o reclamă. Dar viața contingentă te obligă la contra-cultivarea lor. Aici mă despart radical de deconstructiviști sau de De Beauvoir. Sigur că feminitatea se educă, dar ea e un ideal femeiesc, nu unul vitreg, artificial, străin, conceput de o putere machiavelică și perversă.
Mi-a spus-o mulți: cum de ai curajul să apari atât de despuiată? să scrii atât de direct sau să te arăți atât de fragilă?
Nu e un curaj, nu e nici o slăbiciune, nu e nici rebeliune nici exhibiționism. E o chemare irezistibilă spre a încarna un ideal, numit feminitate.
Am în minte o scenă cu o femeie, undeva prin Indochina, în Asia în orice caz, înaintând desculță printr-un șir lung de soldați înarmați. Asta e feminitatea pentru mine. E un lux și un privilegiu, da. E frumusețe pură care se opune, singură, tuturor cruzimilor și fărădelegilor.
Acum vreo două decenii când descopeream eu feminismul, mă entuziasma oferta doctrinei de a da glas femeilor, de a le da ocazia să-și exprime, desigur și păsurile, dar mai ales dorințele. Între timp a căzut partea cu dorințele, s-a păstrat doar ideea cu păsurile.
Cum s-a întâmplat? În primul rând că dorințele nu putem fi compilate și instrumentate politic, în al doilea rând nu prea aveau numitor comun așa cum speraseră, inițial, mentorii mișcării.
Unele, puține e drept, vor ce vreau și eu, să fie lăsate să-și cultive feminitatea, de fapt, nu lăsate e cuvântul, ci încurajate.
Acum – fac o paranteză – trebuie spus că nici strămoșii nu o cultivau cine știe ce. Feminitatea a avut momente de apogeu în perioadele de înflorire culturală când a fost valorizată creația artistică și exaltată senzualitatea și senzorialitatea și perioade când a fost aproape ”interzisă”, considerată fruct oprit sau chiar ”sursă de pierzanie”, ”creuzet al păcatului”.
Feminitatea are strict legătură cu corpul femeilor, ea nu e o figură de stil transferabilă bărbaților. Bărbatul ”efeminat” *(e un termen greșit) e de fapt un tip ne-masculin, nu are nimic feminin.
Așa cum ”bărbata” nu e deloc masculină, ci o femeie ne-feminină. Precaritatea limbajului creează confuzii semantice.
Nu există femeie ”masculină”, ci doar femei văduvite parțial de charisma feminității, în realitate.
Făcând o incursiune în Istoria Civilizațiilor, putem observa lesne că perioadele de austeritate *(economică dar și culturală) au favorizat dictatura, autocrația și exacerbarea religiozității, (într-un sens nefast, punitiv) și au denigrat sau marginalizat feminitatea. Ea a rămas asociată fecundității, voluptății, senzorialității, așa cum era în erele anterioare civilizației. Sărăcia, crizele de tot felul sunt potrivnice emancipării feminității. Am auzit din gura unor biete creaturi de sex femeiesc inclusiv aberații de genul ”dorința de împlinire erotică este un lux”. Dar le cred. Pentru ele așa e.
Mă despart radical de cele care spun că feminitatea a fost o capcană și matrice care a permis asuprirea femeilor. Dimpotrivă, eu cred că feminitatea a fost marele lor atu și singura formă de emancipare reală a femeilor, de eliberare a lor din roluri și funcții care le instrumentalizau.
Femeile feminine (pe scurt frumoase) sunt iubite, bărbații le cântă serenade, le respectă, le visează… Mai ales asta. Femeile considerate mai puțin feminine, deci mai puțin atrăgătoare sunt folosite, umilite, exploatate, puse să muncească și să trudească în slujba bărbaților.
Într-un fel te dorește și face amor un bărbat cu o femeie pe care o vede fascinantă și în alt fel cu una pe care o consideră dizgrațioasă. E o diferență uriașă. Femeile cărora bărbații nu le recunosc atributele feminității sunt folosite, lor nu le dăruiesc dorința lor, ci își rezolvă nevoile.
Așadar, evadarea ”din feminitate” e cea mai proastă afecere posibilă. Dimpotrivă, e de dorit să nu se mai lase nici o femeie folosită.
Eu mi-am creat niște reguli, niște ancore și niște scuturi de protectie anti-folosire sau anti-misoginie.
Esența misoginiei este să disprețuiești ceea ce o femeie are distinctiv de bărbat, nu ceea ce are în comun cu acesta. Prostia, ca și inteligența sunt bunuri comune. Misoginia se adresează naturii femeiești, nu intelectului, care e neutru. Ideile nu au sex.
De aceea replici de genul ”mă încântă cum gândești” nu mă conving, pot fi date de ticăloși misogini.
Misoginia e destinată numai și numai sexului femeii, trăirilor ei inime, emoțiilor ei, dorințelor și nevoilor și visurilor și instinctelor ei femeiești.
Sigur că bărbații sunt cei care evaluează gradul de feminitate, de farmec și de atractivitate al femeilor și așa și e firesc, natural…. Suntem o specie biologică. Ei sunt beneficiarii.
Și eu, ca femeie hetero, evaluez gradele de virilitate și sex appeal, aș fi ultima ipocrită să o neg. Și eu prefer un gen sportiv, senzual, temperamental, torid, unui gen cerebral si rece.
Cred în emanciparea întru feminitate și masculinitate.
Există un așa zis feminism ”al diferenței”, la care subscriu acum. Când eram adolescentă și foarte tânără nu îl agream, dar atunci nu eram încă femeie. Pe atunci mă fascinau androginii, mi-a trecut.
De câteva zeci bune de ani, de conivență, progrestiști de ambele sexe umblă să mă convingă să ne lepădăm de genurile tradiționale ca de Satana. Eu sunt în mare măsură progresistă, dar totul trebuie făcut cu măsură. Doar revoluția vrea să radă totul din temelii și toate revoluțiile au învins, distrugând mai mult decât au câștigat.
Eu am apucat să fiu pionieră, am prins comunismul pe pielea mea. Chiar se încerca un fel de ”social engineering”, de plăsmuire a unui hibrid – ”omul de tip nou”. Deconstrucția și reconstrucția nu sunt chestiuni recente, toate dictaturile asta fac.
Să ne ferească viața de așa ceva!
Citiți și Sunt aici și acum – Ilinca Bernea