Fără nume
în seara asta nu-ţi mai spun pe nume,
se va petrece totul în tãcere,
nu-ţi mai aduc aminte cum te cheamã,
mai uit şi eu cum mi se spune,
pe stradã cum mã strigã lumea, cum mã-ndeamnã
uitasem cum începe seara şi cum te pierzi efemeridã-noapte
citesc în stele cãzãtoare, ca într-o carte-un univers tãcut privirea,
destin fragil, cu-n gest frivol de libertate
priveam şi te lãsai privitã şi parcã ne pierdeam cu firea
şi ne priveam în poezie ca-n izvoare, cine sã-nceapã primul vers,
cum pleoapele închizi încet, închizi un univers, pe râuri soarele apune,
pe cãrţile de poezie poetul nu mai are nume, este şters,
începe-l tu, citeşte-l tu, tãcutã fatã, fãrã nume !
Noua așezare
şi nu ţi-am spus, femeie, eşti frumoasã,
cum desenezi poteci prin ploaie şi inocent noul cadastru,
îngãduiai – tineri poeţi nu mai ştiau ce-i drumul cãtre casã,
şi scãri de bloc pãreau sã fie pietre aşezate de istorii cãtre castru
şi nu ţi-am spus femeie, nici n-aveam cum, alergi pe trepţi,
poate cã liftul e prea lent şi nu mai vrea sã urce,
s-ajungi cu-n vers naintea mea, frumoasã odã sã m-aştepţi,
îţi aruncai sandalele sã nu te-ncurce
şi nu ţi-am spus femeie, eşti frumoasã, mai ezit,
şi ezitant în noua aşezare uit urcuşul, cum îmi este mersul,
poet de cartier, sunt în ascensiune între etajele din vechiul sit,
repet în gând, mai uit, mai lung acum îmi este versul
ploua când am ajuns abia şi apa şiroia de pe şarpante,
pierdusem versul printre streşini şi toga albã-i la uscat în casã
priveai zâmbind tineri poeţi cum patineazã încercând urcuşu-n pante
şi îl ratau, şi nu ţi-am spus, femeie, cât eşti de frumoasã!
*****
Citiți și Jorge Luis Borges…
