AMNEZII
uitasem primãvara vine dupa iarnã
cuvântul dupã gând, gândul fecund dupã un altul,
cu gleznele jumate în zãpadã, jumãtate dezgolite-n ierburi
mai caut aripi să m-ajute sã încerc măcar jumate saltul
uitasem anotimpul în care m-am nãscut
pãrea sã fie o sãrbãtoare de-nviere
a trupului fragil surpat sub pleoapa de pãmânt
privind cum iarba încolţind viaţa primãverii înapoi şi-o cere
uitasem anotimpul în care care am iubit
şi dacã-s patru anotimpuri este vreunul anumit iubirii?
când nu ştii sufletului ce sã-i ceri e primãvarã
sau frunze ruginii pãşeşti nostalgic când eşti în puterea firii?
uitasem anotimpul fãrã ploi în care nu ţi-am scris
am fost frumos poet cândva, frumoasã poezie, nu mai ştiu,
scriu sau mã scrie cineva în anotimpul anumit iubirii, indecis,
prin pagini albe încolţesc mici lujeri din trupul poeziei, încã viu!
GENEZÃ
azi nu am scris, uitasem sã mai scriu, o foaie albã, început de carte,
slove-nţelepte, cine mã-nvaţã când apari din întunerec
ce e lumina şi cine noaptea de luminã o desparte
azi nu am scris, în versuri lungi, cum ape-ntinse sunt albastrã zarea
şi-un rãsãrit în flãcãri, fundal prin care treci adeseori tãcut
adeseori separã cerul, marea
azi nu am scris, nici n-aveam cum, ieşeai frumos din ape, pãşeai uşor, cele dintâi poteci pe care calci pãreau cã urcã înspre stele
azi nu am scris şi astre mici cãdeau ca picuri de luminã, şoapte
prindeam în palme şi le-aruncam ‘napoi din leagãn, ca picuri de luminã-n noapte
azi nu am scris, micã sirenã, cântecul ce-l fredonezi vrãjise universul
şi paseri albe îşi iau sborul peste stânci şi şerpuieşti-nvăţând cum este mersul
azi nu am scris şi m-am uitat în jur, pe plaje albe, mii de semeni
iubind, perechi de-ndrãgostiţi, plimbându-se de mânã, parcã gemeni
azi mã-odihnesc, puţină mi-e odihna, sã scriu despre iubire şi trudesc
ca-n prima zi, când apãreai din noapte şi dâre de luminã urma o-nsoţesc
ştiai ce va urma, aveai un aer plictisit, nepãsãtor, firesc !
Citiți și Glonț de măceș, de Camelia Radulian.
