Prin acuitatea intelectuală, grație puterii de creație, Camil Petrescu rămâne în literatura română unul dintre cei mai de seamă romancieri, un veritabil analist al lucidității și autenticitatii. Estetica modernă a romanului Patul lui Procust face posibil să întâlnim, astăzi, opinii ce țin de-o anume urbanitate erotică: „Doamna T, categoric. Pentru că sexiness-ul nu stă atît în calităţile personale, cît în aura de mister cu care învăluie pe cineva privirea admiratorului sedus.” – răspundea T. O. Bobe, în urma anchetei «Cel mai sexy personaj feminin din literatura română» realizate pentru Dilemateca de Marius Chivu.

Camil Petrescu o descria astfel pe faimoasa eroină: „Nu înaltă și înșelător slabă, palidă și cu un păr bogat de culoare castanie (cînd cădea lumina pe el părea ruginiu) și, mai ales, extrem de emotivă, alternînd o sprinteală nervoasă, cu lungi tăceri melancolice (avînd, pe deasupra, un comerț, la propriu și la figurat, intens cu arta și cetitul), doamna T. Ar fi dat o viață neobicinuită rolurilor de femeie adevărată. Ca fizic, era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obicinuit al cuvîntului. Ca fizic, era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obicinuit al cuvîntului. Avea orbitele puțin neregulate, uşor apropiate, pronunțate, cu ochii albaştri ca platina, lucind, fremătînd de viată, care cînd se fixau asupra unui obiect, îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos pînă sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mobilă, vie ca o floare, plină. Gîtul lung, robust cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului. E ştiut, de altfel, că marile actrițe au fost totdeauna de un soi de frumusețe incertă, am spune „pe muchie de cutit” (cum sunt, de altfel, şi astăzi vreo cîteva dintre cele mai reputate interprete ale ecranului, ca Elisabeta Bergner sau Joan Crawford, de pildă). De o tulburătoare feminitate uneori, avea ades o voce scăzută, seacă, dar alteori cu mîngîieri de violoncel, care veneau nu – sonor – din cutia de rezonanță a maxilarelor, ca la primadone, ci din piept, şi mai de jos încă, din tot corpul, din adîncurile fiziologice, o voce cu inflexiuni sexuale, care dau unui bărbat amețeli calde şi reci.” (Patul lui Procust, Camil Petrescu, Editura 100+1 Gramar, București, 1997 – citatele respectă ortografia epocii în care a fost publicat romanul, n.n)

Autorul este un veritabil organizator al «dosarului de existențe». Bunăoară, cititorul regăsește, în paginile romanului, autenticitatea trăirii în conștiință a sentimentelor și faptelor obișnuite. Eroina, care încă mai stârnește pasiunea literaților, îl tulburase nespus de mult pe Fred Vasilescu, tânărul diplomat, aviator, care își amintea momentul crucial din existența lui – al cărui martor i-a fost George Ladima – o seară de durere, înecată în alcool, petrecută în fața ferestrei celei pe care o iubea: „Era singurul om de pe lume căruia i-aș fi încredințat taina, (…), faptul cumplit care e cancerul vieții mele, care mă face să fug de o femeie iubită.“ (Patul lui Procust, Camil Petrescu, Editura 100+1 Gramar, București, 1997)

Așadar, misterioasa Doamnă T. încă mai seduce cititorii, așa cum mărturisea – (tot) în cadrul aceleiași anchete – și Doru Pop: „Doamna T este printre puţinele femei cu carne şi creier din literatura română, altfel populată de o sexualitate primitivă şi cam de mahala, după chipul, de exemplu, al lui Zoe Trahanache, ori primitiv obiect al dorinţei, ca Otilia calofilului Călinescu. Nici femeile celuilalt Petrescu, Camil, nu sînt altfel.

Heddy Lamar

Doamna T este matură, dar nu (f)rigidă precum Vitoria Lipan şi nici bărbătoasă şi castratoare, precum doamna Chiajna. Doamna T are o inocenţă lipsită de artificiu, ca Otilia lui Ionel Teodoreanu, şi, în plus, acoperă aceeaşi urbanitate erotică. Asta şi pentru că nu mi-au plăcut niciodată „ţărăncile” care par să fie pe gustul elitelor masculine de la noi – de la Sultănica lui Delavrancea, la Mara lui Slavici şi pînă la Ana lui Rebreanu.

Doamna T are o stranietate niciodată egalată de prozatorii de la noi, poate doar Maia, din romanul recent al Simonei Sora, se apropie de acest ideal. Aştept în continuare apariţia unor «femei de la oraş» în proza noastră, femei adevărate, femei puternice, independente, deştepte şi care ştiu ce vor. Femei neprefăcute, turnate în propria identitate, fără să se definească prin alţii şi pentru alţii, femei autosuficiente, dar nu orgolioase, femei care să încînte şi să captiveze, dar care să nu devină ţinte gratuite ale sentimentalismului patetic.”

Prin urmare, anchetele literare sunt necesare, dovedind dorul clasicilor de a coborî în actualitate și nevoia unor lecturi actualizante.

Citiți și despre Camil Petrescu