cu mâini pătate de carbon, lumină și fosfor
cotrobăi prin accelerate de ape și biblioteci înfrunzite
acolo unde-și dau întâlnire piticii cu premiantele școlii.
amintindu-mi norocul bestial ce-a dat peste mine
într-o zi matlasată când îmi întețisem febra și patosul
moștenit de generații și, hop,
te-am găsit pe tine, râvnitul
(tremurau îngălbenite citatele pe buzele unor filosofi)
nu-mi pot reprima zâmbetul de migdale prelungit coregrafic
în stilouri de aur cu penițe din carne care semnează frenetic
pagini, etichete, timbre, afișe, mari
consumatoare de fantome cu circuit închis și contor nemilos.
înghițitorul meu de flăcări și săbii aplaudă, plânge, se felicită și izbucnește
în fântâni arteziene ce-mi pătează
mâinile cu carbon, lumină și fosfor.
foto sursa
Citește și îl voi lua de bărbat
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
