F.S. Fitzgerald: Strălucitoarea viață a unui american „pierdut”

Zelda și F.S. Fitzgerald, pe coperta revistei Vogue

„Generația pierdută” (Lost Generation). „Epoca Jazz-ului” (Jazz Age). „Visul american” (The American Dream). Paradigmatic întrupate în scrierile celui care va deveni, în scurta – dar turbulenta sa viață, unul din cei mai mari scriitori americani ai secolului al XX-lea.

Prozator, nuvelist, scenarist la Hollywood, nu rareori „abonat la școala eșecului”, așa cum se declara, trăind până la epuizare viața, mereu frământat de morbul schimbării, obsedat de teama de a nu muri pe frontul Primului Război Mondial, elev dezordonat și student-problemă, soț al unei ”flapper” woman, adeptă a unui stil de viață nonconformist, dedată extravaganței și luxului, FScott Fitzgerald (24.09.1896 – 21.12.1940) face parte din categoria marilor autori devorați de propria operă, alături de Cervantes, Goethe sau Flaubert, al căror nume s-a pierdut în biografia personajelor titulare, Don Quijote, Faust sau Madame Bovary care s-au ridicat deasupra timpului. Tot astfel, nimic din ceea ce a gândit, visat, imaginat omul Fitzgerald nu s-a pierdut, ci s-a transfigurat într-un personaj care a făcut epocă nu numai în literatura Americii, ci și în viața americanilor, care se consideră încă „varietăți” de Gatsby, trăind cu fascinație irepresibilă „marele vis”. Paginile jurnalului pe care l-a ținut cu o precizie de ceas englezesc s-au oprit brusc la vârsta de 44 de ani, dar artistul va păstra ad aeternum vârsta lui James Gatz, personajul care îl reprezintă în istoria literaturii universale.

Marele Gatsby” (roman clasat pe locul al doilea în lista celor mai bune romane anglo-saxone din secolul XX, după romanul lui Joyce, Ulise), apărut în 1925va închide în traiectoria sa existențială dramaticele tribulații sufletești ale autorului său, neliniștile unei lumi aflate sub spectrul războiului și al prefacerilor economice extrem de dure, evoluând sub masca aparent perfectă a  unui confort material care-i creează iluzia împlinirii. Dedicat (din nou) Zeldei Sayre, ea însăși scriitoare, romanul debutează cu un moto care pune sub semnul aspirației spre absolut (realizabilă prin iubire) întreaga evoluție a personajelor, între care se țese o pânză de relații inițiatice:

„Atunci îmbracă veșmânt aurit, dacă asta o mișcă;

De te poți înălța, înalță-te și pentru ea

Până strigă: „Iubitule, iubitul meu înveșmântat în aur, înălțat în tării

Trebuie să fii al meu!”

                                                                                 (Thomas Parke D’Invilliers)

În fapt, personajul devine, printr-o ironic-amară metamorfoză, un arhetip al tragicului destin al omului modern, scindat între miraj și realitatea abrutizantă, rescriind, în notele sale esențiale, autentice, epopeea unei societăți bolnave care își scoate la lumină, la o plimbare în văzul lumii, fața strident machiată pentru a-i ascunde infirmitățile.

Mai degrabă anti-erou, Gatsby lasă umanității o lecție de viață dureroasă: omul e măreț în încercările sale temerare de a-și schimba soarta; are la dispoziție resurse incredibile pe care i le oferă tinerețea, inteligența și frumusețea, pe care trebuie numai să le descopere și să folosească spre binele propriu și al celor din jur; el e un creator, prin structura sa interioară aptă să capteze frumosul și să-l așeze, prin talent și perseverență, la temelia unor opere durabile, de orice fel; natura lui e impregnată de iubire, care îl zeifică, atâta timp cât provine din straturile cele mai profunde ale ființei lui. Un singur lucru îi este refuzat, însă: permanentizarea în această stare paradisiacă, pentru că omul este un căutător de idealuri, mereu neliniștit, mereu schimbător.

Destinul este de partea lui, dăruindu-i faimă, bogăție, superioritate morală și ascendență socială, dar Gatsby, „marele Gatsby”, moare răpus de propria himeră, care a crescut în el cu atâta pasiune, încât l-a consumat în final, ca o răzbunare a instinctelor pe care le-a hrănit cu propria ființă, autodevorându-se inconștient, până la ultima răsuflare: „Fusese stăpânit de aşteptare atât de mult timp, visase atâta, o dorise cu dinţii strânşi într-un fel de paroxism, de tensiune de neîndurat, că acum, printr-o reacţie naturală, se dezagrega pe dinăuntru ca un ceas prea mult întors.”

Sursă foto: tumblr.com

Leonardo DiCaprio și Carey Mulligan in The Great Gatsby (2013)

Una dintre cele mai importante concluzii:

„A avea bani nu înseamnă a fi fericit. Poți, eventual, să cumperi ceea ce doresc toți prietenii tăi – lucruri, chefuri și iresponsabilitate -, dar asta nu te ajută cu nimic. Bogăția e altceva: a fi bogat înseamnă a aparține unei anumite lumi, în care nu poți pătrunde chiar dacă ai dobândit toate atributele ei exterioare.”

Și începutul cărții, spre luare aminte și stârnirea poftei pentru lectură:

Pe vremea când eram mai tânăr și mai influențabil, tata mi-a dat un sfat care de atunci mi-a rămas mereu prezent în minte.

– Ori de câte ori ai poftă să critici pe cineva, mi-a spus, ține seama că nu toți oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu.

Atât și nimic mai mult – dar cum totdeauna ne-am înțeles foarte bine din puține cuvinte, mi-am dat seama că voia să spună mult mai mult. Urmarea este că am tendința de a nu judeca și condamna pe nimeni, obicei datorită căruia am izbutit să pătrund multe caractere ciudate și am căzut pradă multor pisălogi înveterați. O minte sucită descoperă și profită repede de această calitate când se întâmplă s-o întâlnească la un om normal, și așa s-a făcut că în anii studenției am fost acuzat – pe nedrept – că sunt o fire interesată și abilă, pentru motivul că necunoscuți cu apucături stranii îmi destăinuiau necazurile lor ascunse. Cea mai mare parte a confidențelor ce mi se făceau erau spontane – și adeseori când îmi dădeam seama, după anumite semne sigure, că o destăinuire de natură intimă se arată la orizont, mă prefăceam că mi-e somn, că sunt absent sau pornit să-i iau peste picior, căci destăinuirile tinerilor (sau, cel puțin termenii în care sunt făcute), poartă de obicei pecetea plagiatului și sunt marcate de vădite omisiuni. Cine nu judecă și nu condamnă lasă loc unor speranțe nelimitate. Și astăzi încă, mi-e teamă că voi încerca nu știu ce pierdere dacă dau uitării faptul că – așa cum, din snobism, susținea tata și așa cum, din snobism, repet și eu – la naștere simțul cuviinței în ceea ce are el fundamental ne este hărăzit tuturor în egală măsură…”

(rânduri din romanul  „Marele Gatsby”)