Eu o să-ţi spun toată viaţa numai TATI…

Rețineți doar umorul și ignorați desconsiderarea celui devenit cap de familie. Sunt foarte mulți bărbați care își asumă cu responsabilitate calitatea de soț și tată, pe care nu o resimt ca o povară, ci ca o încununare a devenirii lor. Primul dintre ei care îmi vine acum în minte este nașul meu, a cărui poză o găsiți în „Dicționarul explicativ al limbii române”, în dreptul cuvântului „vrednic”.

Dincolo de greutatea funcției cu toate implicările ei, consider că ipostaza de tată e una mai facilă decât cea de mamă. Creșterea și, mai ales, educarea copiilor cade în principal în sarcina mamei, de parcă cea de 9 luni nu ar fi fost suficientă! Oricine a crescut un copil știe că mama e de corvoadă. De obicei, tatăl își ia tălpășița dis-de-dimineață pentru a merge la serviciu, de multe ori cu un soi ușurare, de parcă ar fi fost scutit de una din muncile lui Hercule căreia nu avea cum să-i facă față. Iar când revine acasă (țin minte cum îl recunoșteam pe tata încă din capătul străzii în momentul în care se întorcea de la fabrică pe bicicletă), copiii sar pe el cu entuziasmul pe care dorul de el l-a alimentat toată ziua.

Ei sunt deja agasați de interdicțiile pe care mama le tot impune în explorarea universului lor, iar pe deasupra, au remarcat de mult că tatăl e individul acela mult mai dispus decât mama (obosită și tracasată de „nimicurile” aduse de asumarea maternității) să se coboare la mintea lor și să le coloreze viața. Îmi imaginez că, la un moment dat, trebuie să fie extrem de frustrant pentru mame.

Atâta doar că, pe măsură ce trec anii, are loc trezirea la realitate a copiilor, rolul vital jucat de mamă (îți multumesc, Gina, pentru dăruirea ta!) este apreciat la adevărata lui valoare, iar tatăl este nevoit să facă adesea un pas în spate. Cred că această transformare este surprinsă cel mai bine de următoarea poezie:

DOR DE TATA

Când sunt copiii noştri mici
Noi pentru ei suntem TĂTICI,
Ce gingaş e şi sună bine:
„TĂTICULE, mi-e dor de tine!”
Dar anii trec şi, deodată,
Ai devenit acum un TATĂ,
Dar şi aşa tot sună bine:
„TATĂ, îmi este dor de tine!”
Dar cresc, nu le mai eşti pe plac,
Din tată, tu devii BABAC,
Şi vorba sună trist şi gol:
„BABACULE, mai dă-mi un pol!”
Iar viaţa e un foc de paie
Şi vrei, nu vrei, ajungi TATAIE,
Iar vorba ta în râs e luată:
„TATAIE, ia mai las-o baltă!”
Şi-n anii care-ţi mai rămân
Te vor numi doar ĂL BĂTRÂN,
Şi vorba lor te năuceşte:
„BĂTRÂNE, ce-ţi mai trebuieşte?”
Copile, tu să ai ştiinţă:
Am fost un tată cu credinţă
Şi din puţin, de-a fost să fie,
Eu am răbdat şi ţi-am dat ţie…
Dar fă-mi, te rog, o bucurie:
La cimitir, de vii la mine
Să-mi spui ca în copilărie:
„TĂTICULE, MI-E DOR DE TINE!”

Nu aveam cum să nu împărtăşesc cu voi minunata poezie a lui Marin Sorescu!! Îmi permit, însă, un comentariu: cred că poezia reflectă mai degrabă ceea ce se întâmplă cu taţii de băieţi. Exprimările copiilor din poezie sunt prea dure pentru a le aparține unor fete, a căror sensibilitate firească le împiedică să folosească astfel de cuvinte. În plus, se ştie că fetele sunt altfel croite să se raporteze la familie în general şi la părinţi în special; delicateţea lor le reţine de la desconsiderări precum cele din versurile de mai sus.

Şi, ca o cireaşă de pe tortul afirmaţiilor mele, Ruxandra – care se învârtea pe lângă mine de ceva vreme – tocmai a terminat de citit poezia, concluzia ei fiind: „Nu-mi place poezia, tati! E prea tristă şi nu cred că-i adevărată… Eu o să-ţi spun toată viaţa numai TATI… ”

Cei care mai aveți tați pe lume, știți ce aveți de facut în următoarele minute, nu?

Fragment din cartea „FĂ RAI DIN CE AI!” de dr. Dan Orga-Dumitriu.
Alte fragmente din carte le găsiți postate pe pagina de Facebook „În căutare de Oameni”.

Citiți și Micuța inimă