E primul an în ultimii 12 fără petrecere de Crăciun. Pe la începutul lui decembrie am realizat, făcând chiar un atac de panică fulger(?), că anul ăsta nu trebuie să bifez prezența la petrecerea de Crăciun a corporației, nu trebuie să îmi fac griji cu ce mă îmbrac și nici să mă tângui că trebuie să #rezist – alături de colegii la fel de entuziasmați – câteva ore bune, într-o locație cu ștaif, la cinșpe ace, pretinzând că sunt happy și totul e minunat. Și asta după o săptămână de lucru de 60 ore, după 12 luni de muncă asiduă cu program infernal și după o zi – „scurtă” – petrecută la birou și prezență obligatorie la petrecere începând cu 19.00. Ca și cum, prin magie,cineva s-ar putea împrospăta, coafa și împopoțona undeva sub birou și ar avea chef apoi de zbânțuială black tie și socializare cu aceiași colegi cu care stă nas în nas 12 ore pe zi, 12 luni pean. Hei, și cu partenerii lor de viață.
E primul an în care mi-am adunat „cohonesul” și m-am rupt de viața nebună a lumii corporatiste. Majoritatea covârșitoare a prietenilor și cunoscuților care au aflat despre marele pas mi-au spus fără să stea pe gânduri că sunt foarte curajoasă. Între noi fie vorba, aștept statuia. Dar, lăsând gluma la o parte, nu cred că gestul meu – care nu e doar al meu, mai sunt și alți bravi „dezertori” care și-au văzut de viață în afara coliviei de aur – are prea mult de-a face cu ceea ce numește lumea „curaj”. Cred că e mai degrabă o decizie luată din frică. Frică în forma cea mai pură de consecințele traiului „corporate”.
Automatismul în logica unei astfel de decizii este teama de instabilitatea financiară care vine la pachet cu asumarea libertății. E drept, după mai bine de zece ani în care banii nu au fost niciodată o problemă,schimbarea paradigmei poate crea o undă de șoc. Incomparabilă, însă, cu frica unei vieți incerte în afară cubiculului. La ce bun un cont doldora, dacă dincolo de turnicheții clădirii de sticlă e singurătate, oboseală extremă și nefericire tratată cu sesiuni de shopping. Un Vuitton nu are nicio valoare pe holurile unui spital, citeam cândva,nu-mi amintesc unde, dar mi-a rămas în minte.
Mi-au trebuit doisprezece ani și câteva crize de burnout ca să înțeleg că ce e mult strică. Că trebuie să-mi dau voie să trăiesc și altfel decât pe culmile gloriei vândute de firmele luminoase.Să înțeleg că viața „corporate” – dincolo de câteva atuuri profesionale indiscutabile – îți vinde iluzii, îți vinde un vid imens împachetat cu cel mai sclipitor ambalaj și cea mai frumoasă fundă. Practic, la 22 de ani, proaspăt ieșit de pe băncile facultății, cu 3 lei în cont, îți spui că e singura decizie care are logică. Și, cel mai probabil, așa este. Doar că poleiala este atât de lucitoare, tăvălugul iluziilor este amețitor și este imposibil să te oprești.Trăiești an după an în virtutea acestei alegeri inițiale, visând avid la Eldorado,dând la schimb viața. Habar n-ai că te poți opri în orice moment, că nu se va petrece nicio tragedie, că nu va fi sfârșitul lumii dacă vei spune stop.
Probabil că unul dintre cele mai dificile lucruri pe lumea asta e găsirea echilibrului. De aia suntem atât de nefericiți, deși fericirea e la îndemână. Dacă am avea curajul să trăim mai simplu…Dacă am înțelege că nu avem nevoie de atât de multe acumulări ca să fim bine…Doar că mașina, telefonul, poșeta, costumul, prânzul sau cina, vacanța, toate trebuie să fie de cinci stele, altfel putem să fim siguri că ne-am ratat viața, că nu suntem buni de nimic.
Mi-au trebuit trei luni după marele pas să-mi îngădui odihnă la orice oră poftește trupul, să-mi îngădui zile în care, pur și simplu, să nu fac nimic, să nu mi se pară ciudată o plimbare în parc, miercuri la prânz. Numai după o asemenea dezintoxicare devine evident răul pe care ni-l facem voit, automatismele în care ne încorsetăm viețile, cenușiul cu care ne sufocăm orice urmă de bucurie și creativitate.
Mi-am făcut cel mai frumos cadou de Crăciun: o nouă viață! Sper să găsiți și voi limpezimea de a vă face inventarul și să regăsiți bucuria de a trăi liber, dincolo de constrângerile lumii „corporate”.
Citește și https://bel-esprit.ro/ava-marinescu-proza-spovedanie-si-vindecare/
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.
