„Eu n-am vrut decât să reușim”, îmi auzeam vocea spartă și-nglodată-n lacrimi, lacrimi care-mi urâțeau chipul obosit. Atunci m-a străfulgerat primul gând că sunt neiubibilă la cote înalte, iar asta era cam tot ce căutasem eu, vreme-ndelungată, în tine. (Căutasem în sursă greșită. )

Semne că mă ai, că mă ai cu adevărat în sufletul ăla pe care-l vedeam frumos după desenul din mine, semne că nu mă dai jos de pe piedestalul unde o femeie ar trebui să stea fără a-i curge sânge din nas.
Am încercat să-ți prind mâinile, să te ating, să ajung cumva la tine spărgând zidul gros ridicat prin fiecare acțiune și vorbă.

M-ai împins, după obișnuință, și ai început tirajul frustrărilor adunate-n bici aspru care sfâșiau sălbatic în carne. Ți-ai arătat toate, da, chiar toate bolile cu care te scuzai de prea multă vreme. Tu ai ales să te uiți mereu în sus. Pe cei de acolo îi invidiai și ai găsit repede un vinovat pentru că tu nu mai erai printre ei. Mereu te-am rugat să-ți apleci privirea și-n jos…

Nestematele vin din noroi. Eu nu te-am putut mântui de tine, în niciun fel.
Așezat pe capătul saltelei, din privire m-ai pironit la distanță și mi-ai spus, stins, că tu și ai vrut, și ai încercat, dar că n-a fost să fie. De când oi fi devenit tu un fatalist?!
Aș fi putut argumenta că n-ai făcut nimic din toate cele rostite, dar până să eliberez replica, am bătut în retragere. Mă mai găsisem în postura asta de câteva ori și atunci n-am declanșat decât un război fără sens, iar astăzi, la plecare, eu ieșisem din mine. (De n-aș fi făcut asta, mi-ar fi cedat toate cele funcționale.)
Lângă ușă, m-am întins să mai cerșesc o ultimă amintire a mirosului tău pe care reușeam să mi-l imprim noapte de noapte, după ce adormeai pe salteaua așezată cât mai departe de mine. Mă făceam ghem și cu nasul în obrazul tău inspiram precum cel care știe ca i se termină oxigenul în curând, precum o mantră cu care mă înveleam, descântând la nesfârșit răul dintre noi.


În dreptul ușii, buzele tale au apăsat distant și rece obrazul meu sărat si m-am zvârcolit urlând în adâncul meu: „Nuuuu! Tu nu ești ăsta! Eu știu ce ești! Trezește-te! Simte, vezi, auzi, atinge!!”
Zgomotul închiderii m-a făcut să amuțesc. Țeapănă, am întors cheia în ușă și țeapănă am rămas până când huruitul mașinii, spărgând liniștea orelor târzii, m-a înștiințat că eu am rămas în urmă.

De ce-or fi despărțirile din noapte mai sfâșietoare decât cele vegheate de lumina zilei?!
N-am alergat pe balcon să mai adun o frântură din imaginea care se îndepărta. Adevăr este că m-am uitat prin crăpătura jaluzelei. Mi se părea că te micești pe aleea mărginită de copaci. Mi-am cercetat pieptul să verific inima. Mai era și bătea.

Urechile au începutul jocul de-a ecoul peste hăul care se căsca cu nesaț între noi.
Te-am sunat să-ți spun să ai grijă la drum. Vocea era a aceluia dinainte de Tu și dintr-o dată, fără manual de utilizare, am intrat direct în realitate. Dacă tu poți, pot și eu. Nu-i dubiu! Și-n apelul ăla, eu căutam ceva. (Mda, sursă greșită…)
Sunt manuale întregi, filme și păreri despre cum să părăsești o femeie elegant și cât mai bărbătesc posibil. Astăzi le combat pe toate. Ce-o fi, Doamne iartă-mă, bărbătesc și elegant în părăsire?!

Înlătur vocile alea pline de spiritualitate care spun despre darurile care vin prin asta, ori după asta, despre chakre eliberate și punți de stele paralele! Lasă-mă cu astea! Eu adun simplu și coerent: unul a iubit și altul nu, unul a dat și a dorit, iar celălalt s-a săturat până și de primit, unul a luat jocul ăsta în serios si altul, mofturos și plictisit, și-a adunat jucăriile și-a-ntins-o. Pur si simplu!
Restul nopții a fost sărbătorit cu lacrimi, muci și hârtie igienică.
Da, să vezi izbânda de dimineață! M-am întors în mine și am început demolările. Toate altarele închinate ție le-am demolat cu o ferocitate animalică! Am acceptat furia și mi-am făcut-o aliat de nădejde.

Știi, poți tu, pot si eu!
Din ziua aia, au trecut câteva zile-ani, iar eu tot demolez. Fără furie. Am lăsat-o în vacanță. N-aș fi crezut niciodată că poți aduna atâtea lucruri nefolositoare! Toate le socotesc nule, de nereciclat, de nedăruit.

Pentru asta, pentru dăruit, voi scotoci din nou prin mine după flori, ciocolata și dragoste. Sursa e de încredere. Testată si brevetată de lacrimi, umilință si neiubire.
O alta dimineață. Ecoul e tot mai slab si eu voi scrie un manual despre cum poți păstra o comoară, de-o găsești, cum poți a-ți face viața Rai și inima altar neîntinat!

Citiți și O regină rămâne regină, de aceeași autoare.