– Ai iubit-o, nu-i așa?
El a oftat …
„Cum pot să vă răspund?
Era nebună.”
Își trecu mâna prin păr…
„Dumnezeule, cât era de nebună, în fiecare zi era o femeie diversă.
Câteodată întreprinzătoare, câteodată jenantă.
Câteodată exuberantă, altădată timidă. Nesigură dar și determinată.
Dulce și arogantă.
Era o mie de femei în una, dar mirosul era întotdeauna același: inconfundabil.
Aceasta a fost singura mea certitudine în ceea ce o privea.
Când zâmbea, știa că mă putea fraieri cu zâmbetul acela.
Când zâmbea, nu mai înțelegeam nimic. Nu mai puteam să vorbesc sau să mă gândesc. Nimic, zero. Exista doar ea acolo.
Era nebună, o nebună.
Uneori plângea.
Se spune că în acest caz femeile vor doar o îmbrățișare. Nu. Ea era nervoasă.
Nu știu unde este acum, dar pun pariu că încă este in căutare de vise.
Era nebună, o nebună.
Dar am iubit-o până la nebunie.”
Charles Bukowski, da.
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
