Cuvintele-s blonde

În priveliştile rotunde

Pândesc clipele –

Lungi poeme nostalgice.

Aş rupe timpul

Şi gândurile

Şi le-aş preface

În cuvinte.

Sunt în căutarea acelor cuvinte

Lungi şi subţiri

Care să se scrie singure,

Paralele cu gândul meu,

Perpendiculare pe sufletul meu,

Desperecheate şi blonde –

Scoici pe ţărmul buzelor,

Săruturi…

Dragul meu drag,

Iubirea mi-am dorit s-o găsesc perfectă şi pură, voioasă şi mereu proaspătă. Am alergat după ea, am protejat-o cât am putut, am hrănit-o cu ce am avut mai frumos în mine fără să recunosc că, de fapt, mintea mea a proiectat pe pânza vieţii Iubirea-iluzie, umbră, parfum, vânt.

Azi mă dau cu totul ţie, nisip să-ţi fiu sub pleoape, fin dar tăios cât să ţin ferecate porţile visului nostru. Nisip să-ţi fiu sub tălpi, îmbietor de neted, dar viu ieşindu-ţi în cale, răvăşindu-mă înaintea paşilor tăi, sărutând gleznele tale albe, oprindu-te, silindu-te să rămâi, să rămâi la mine.

Sunt blânda-cruda ta fericire din clipa ce tocmai trecându-se s-a făcut dor de eternitate.

Te doresc sălbatic şi cuminte în acelaşi timp, îmi trăiesc fluxurile şi refluxurile în zbucium însă frământarea mea nu răzbate până la tine.

Lacrimile mele cine să le vadă, cine să le simtă curgând? Ele se scurg pe dinăuntru fără să spargă tăcerea clipei, nu deranjează, nu cheamă, nu se cer sorbite.

Lacrimile mele se povestesc în ochii mei plini de reflexe solare, răzbat în afară după ce carnea mea le-a strecurat de durere, de regrete, de spaime. Se nasc lumii – sublimate, pure, aproape numai energie, numai dragoste. Cine să le audă căzând dacă ele îşi susură glasul şoptit în străfunduri? Nu e surd şi orb acela care nu se opreşte să le culeagă sau să le vindece. Sunt ele, bietele, mute şi diafane săpând în carnea fiinţei mele fără a se lăsa alinate.

N-am să plâng nici acum când îmi iau rămas bun de la tine, decât cu ochii întorşi în mine, spre iubirea mea visată şi pierdută.

Sunt o floare de câmp, sălbatică şi repede trecătoare. Mă bucur dacă ţi-am bucurat, fie şi pentru cât ne-a fost dat, ochii şi sufletul. Tu rămâi pentru mine călătorul care s-a aplecat asupra mea şi m-a mângâiat cu privirea lui caldă. Şi nu m-a cules pentru el… Asta mi-am şi dorit, să văd ultimul apus de pe câmpul înroşit de dogoarea deja stinsă a soarelui, dintre spicele bătute de vânt şi gata să se dăruiască pâinii.  Lasă-mă să fiu macul tău de o zi cu atât mai frumos cu cât a doua zi nu-l mai găseşte strălucind în soarele de-amiază. Cu atât mai preţios. Lasă-mă să mă visez prinţesa ta de o clipă, îngerul tău ghiduş şi liber.

Și totuși… Opreşte-mă la pieptul tău din această pendulare a mea, dar nu pentru că m-aş îndepărta vreodată de tine…

Rămâi la mine, Dragostea mea!

Departe de tine…

Picăturile răpite vijeliei îşi consumă destinul pe geamul meu de tren în care privesc în replică lumea noastră mică înfierbântată de un sistem de încălzire prost reglat. Lumea noastră de reproşuri, de revoltă, de insatisfacţii şi de neputinţă. Pe când ele, picăturile… Unele rămân stele, fixate într-un cer provizoriu bi-dimensional, altele se fac pământ căzând neputincioase pe câmpul de rugină gata să le soarbă cu totul. Ultimele, nedemne de un loc stelar, în curgere, rămân agăţate parcă între orizontul ruginos şi cerul de sticlă şi de gheaţă, indecise, imprecis conturate, mai licărind lichid în inelul imperfect de gheaţă al şansei lor pierdute de a se înstela.

Îmi sunt străină. Simt nevoia să tac îndelung, să ascult în tihnă chemările lumii reale până să mi le limpezesc și să mă pot întoarce.

Rămân, revin… mireasa ta târzie, păpădie…

Nu ştiu să merg mai departe. Înaintez tot mai încet pe sârmă deasupra hăului ucigător, fascinant, ademenitor. Iartă-mă că nu sunt la înălţimea visului tău. Sunt nimic, sunt fum.

Alege calea care să te aducă mai aproape de tine, chiar dacă te îndepărtezi de focul meu. Rămâi totuşi iubirea mea neasemuit de frumoasă, coroană protectoare şi sfântă.

Minune de om ce eşti, nu te mai zbuciuma! Tu să mă ierţi pentru toate făcutele şi nefăcutele mele!

Ce se întâmplă cu tine, cel mai curat trubadur?

Eu nu pot să-ţi răspund la fel, aripile mi s-au cuibărit la subţiori, vorbele le spun atât de tăcut încât nu e chip să mi le mai aud nici eu. Dar gândurile-mi sunt asurzitoare. Să mă ierţi că am abandonat calea noastră pe care eu am considerat-o fără de speranţă. Să mă ierţi pentru slăbiciunea mea pe care tu o numeşti forţă, să nu mă alungi din gândul tău bun pentru că, odată pe când, poate, ne amăgeam proiectând viitorul, am construit şi turnul de pe care apoi m-am şi te-am aruncat în gol din deznădejde. Să mă ierţi.

…Tu m-ai recunoscut ieri, dar eu să fi fost oare, eu a ta de altădată? Nu vezi că sunt altcineva? Anotimpurile se succed mai repede în mine decât se gonesc norii pe cerurile tale. Înmuguresc, apoi imediat mi se scutură frunza sub gerul grăbit al iernilor mele. Abia dacă mai apuc să mă încălzesc la malul unui gând mai senin.

De ce nu te apleci mai cu luare aminte asupra vorbelor mele? De ce plângi simţindu-te părăsit şi nu te rogi mai bine pentru liniştea ta şi a mea? De ce plângi după Ea-a ta şi nu mă laşi să o găsesc pe Ea-cea uitată? Dacă nu mai e chip să mă găsesc, trebuie să mă clădesc din nou.

Iartă-mi vorbele acestea sau altele ale mele care ţi-au adus suferinţă şi nu mă pedepsi cu uitarea ta.

A ta…

 

Fragment 2 – Epistole de ieri către iubitul meu dintotdeauna

Grafică: Eli Sandu

Citiți și Fragment 1 din același articol…