În aprilie 2019, Muzeul Național al Literaturii Române, Centrul Pompidou și Jeu de Paume Paris organizau o expoziţie dedicată unui artist mai puţin cunoscut la noi, dar recunoscut în Franţa (cazul nu este singular!): Eliazar Lotar Theodorescu, fiul poetului interbelic Tudor Arghezi, una dintre cele mai prolifice figuri ale liricii româneşti moderne. Cuprinzând peste 80 de fotografii de epocă (vintage) și o selecție de o sută de documente (cărți, reviste, scrisori, negative, filme) „care ilustrează esența activității lui Eli Lotar … şi aduce în prim plan o viziune cuprinzătoare asupra creației artistului, a unicității traiectoriei sale și a universului său vizual.„, evenimentul „constituie o binemeritată recunoaștere a contribuției lui Eli Lotar la conturarea modernismului fotografic și cinematografic.”

Germaine Krull, 1929, portretul lui Eli Lotar

Un portret care înfioară și dă senzația unei vieți trăite în fugă de cal vioi, cum ar spune Tristan Tzara, poetul nostru avangardist, la rândul lui o figură impresionantă din toate punctele de vedere. La început de veac al XX-lea, se vede bine, se poartă genul dandy aristocrat, iar Eli Lotar îl întruchipează cu prisosință. Ochi misterioși, privire venită de undeva de dincolo de lume, stăpânire de sine, idealism cât cuprinde și o doză de ne-bunie, netemperată, ba, mai mult, expusă cu șarm și nonșalanță.

Fiul – spune lumea – ilegitim (nu cred că fii pot fi vreodată ilegitimi, dar într-o lume în care actul face mai mult decât dragostea orice e posibil) al lui Ion N. Theodorescu, celebrul scriitor Tudor Arghezi, s-a născut din iubirea de o vară cu o profesoară de provincie care îi vrăjise inima cea grabnic iubitoare pe vremea când trăia ca ieromonahul Iosif la mânăstirea Cernica, unde se dusese să se caute, după cum mărturisește. Constanța Zissu era mai mare decât el cu aproape șase ani, dar poezia i-a adus împreună mai repede și mai puternic decât și-ar fi imaginat autorul Cuvintelor potrivite.  

Desigur, sarcina ivită pe neașteptate nu cadra cu planurile de viață ale niciunuia dintre cei doi, așa că viitoarea mamă se refugiază la Paris, unde, în 31 ianuarie 1905, în arondismentul 18 din Paris, dă viață unui băiat cu numele de Eliazar Lotar Theodorescu, care avea să-și petreacă anii copilăriei în capitala Franței, în grija unei bone, apoi la București, crescut în familia Rosaliei Argesi, mama poetului. Din păcate, mariajul cu Constanța Zissu s-a dovedit un fiasco, oricât de multe încercări s-ar fi făcut – probabil și pentru că Arghezi era preocupat de alte lumi și frământat de găsirea unor răspunsuri la probleme existențiale majore, așa că, după câțiva ani în care cuplul a făcut compromisul de a fi împreună întru recunoașterea oficială a fiului, cei doi s-au despărțit, Eliazar rămânând în grija tatălui.

Să nu uităm să menționăm că Lotar, cel de-al doilea nume, amintește de personajul principal al unei nuvele publicate de Arghezi în tinerețe… Fire năbădăioasă, din stirpea argheziană, Eliazar nu putea fi altfel decât tatăl său, un rebel pe care nicio realitate nu-l încăpea suficient, fiind în permanență căutător de alte și alte orizonturi. Fuge de acasă… de multe ori, mânat de dorul de călătorie și nevoia de a fi liber: „Sunt liber ca vântul şi vreau să mă folosesc de libertate ca să ajung unde vreau, la CINEMA­TO­GRAFIE”, îi scrie prietenului și confidentului său, Dinu Mereuță, colegul de liceu de la Sfântul Sava, căruia îi datorăm puținele informații despre Eli Lotar. Corespondența dintre cei doi rămâne una dintre sursele documentare care oferă o imagine autentică a artistului.

(! Volumul bilingv de „Scrisori/Lettres. 1924 -1926” însoțește Expoziție eveniment | Eli Lotar (1905 – 1969) și poate fi comandat direct de pe situl www.edituramlr.ro sau achiziționat de la Librăria MNLR din Calea Griviței 64-66).

Germaine Krull în 1927

Toată agitația tânărului transfug care își dorește să devină actor durează până când o întâlnește, în 1926, pe Germaine Krull, una dintre cele mai apre­ciate fotografe din Paris, fire la fel de șturlubatică, disidentă, răzvrătită, care va fi fascinată de la prima întâlnire cu el:  „În adunarea aceea veselă şi zgomotoasă, am zărit un tânăr de o frumuseţe extraordinară. Stătea în picioare, tăcut, într-un colţ al încăperii, şi părea să supravegheze toată lumea aceea cu un surâs ironic, în colţul buzelor. Ochii de un gri închis treceau de la o persoană la alta, de parcă ar fi căutat pe cineva. Era de înălţime mijlocie, foarte slab, purta un pulover de culoare închisă, cu guler, sub un costum nu tocmai nou. Deşi adunarea nu excela prin eleganţă, tânărul acela părea un pic cam dezorientat„. Activismul ei politic, perpetua dorință de a călători care o face extrem de deschisă la minte constituie pentru Eli Lothar puncte ale unei atracții irepresibile. Se adaugă cercurile pe care le frecventează artista și prietenii ei celebri, Sonia Delaunay, Robert Delaunay,  André Malraux, Colette, Jean Cocteau, André Gide,  André Kertész sau Man Ray, de la care învață în permanență să găsească în toate plăcerea de a trăi. Germaine îi oferă o viață dinamică, implicându-l în arta fotografiei, mai ales cea dedicată modei, iar tânărul devine subjugat de pasiunea pe care o va îmbrățișa pentru tot restul vieții, dar pe care o va părăsi pentru cinematografie.

… ca și pe Germaine Krull, convins că menirea lui e în altă parte. Primul film, docu­men­tarul „Aubervilliers„, a fost și steaua lui, care a luminat atâta cât să uimească lumea și apoi a trecut în uitare, asemeni operelor unice care nu mai pot fi concurate de nimic, niciodată. Merită să vă luați 25 de minute să vedeți acest scurt documentar pe muzica lui Joseph Kosma, realizat în 1945 și participant la festivalul de la Cannes, care vorbește despre viața locuitorilor insulelor insalubre, oameni simpli cu existență banală, departe de luxul metropolelor franceze. Un act artistic ce respiră artă autentică prin toți porii, și mai cu seamă prin comentariile lui prietenului și colaboratorului său, Jacques Prévert.

Eli Lotar avea, cu siguranță, un ochi pentru detaliile care șochează și care spulberă toată proza cotidianului, în stil suprarealist. Inconfundabil, la vremea lui, Lotar e preluat de marile publicații ale vremii (printre care și ziarul condus de nu mai puțin faimosul artist George Bataille, Documents), pentru că opera sa redefinea fotografia în spiritul nonconformist al avangardiștilor, apăsând pe acele aspecte care făceau din realitate un puzzle de simboluri existențiale frizând ineditul, obscuritatea, macabrul și tenebrele angoasante ale vieții celor mai puțin iubiți de zeița Fortuna.

 

„Pedeapsă”, 1929

În 1938, se căsătorește cu Elisabeth Makovski, fotografă și pictoriță cu origini evreiești, de care se desparte însă, ultimii săi ani petrecându-i la Paris, în compania colegilor de breaslă și a câtorva prieteni buni. Printre ei, Alberto Giacometti, pentru care a servit drept model în schimbul unei sume datorită căreia a putut să-și ducă zilele. Perioada de după război l-a găsit pustiit sufletește, într-o criză existențială care l-a decompensat profesional și l-a înstrăinat de lume.

Aceeași fascinație a răspândit-o în orice ipostază, chiar și în cea de sculpturală: “ Ochii lui Giacometti străluceau cu sclipiri ciudate, corpul îi tremura pe de-a-ntregul, era pe deplin concentrat pe impulsurile care îi acționau mâinile, brațele, picioarele: era în extaz. Când m-am uitat mai de aproape la fețele celor doi, am înțeles secretul lui Lothar, care părea că își pierduse respirația:  Eli era mort, iar asta îl făcea modelul ideal pentru sculptură. Nu respira, nu gândea, era în cel mai profund moment al concentrării lui.  Un curent electric conecta artistul și modelul său, învăluindu-i într-o perfectă, reală complicitate. Jucau meciul perfect, fără să aibă la îndemână vreo minge, rachetă  sau fileu.” (Giorgio Soavi, scriitor, poet și jurnalist italian, prieten al sculptorului).

În 10 mai, 1969, la trei ani după dispariția lui Giacometti și doi ani după moartea tatălui său, Eli Lotar își încheia socotelile cu viața, în timpul unei cine alături de bunul său prieten, Philippe Guérin. Încă un român despre care se vorbește doar cazuistic, culisele fiind mai atractive decât piesa în sine. Artistul merită, însă, recunoașterea ca unul dintre cei mai străluciți fotografi și cineaști ai secolului trecut, și mai puțin ca fiu (înstrăinat) al lui Arghezi.