Sunt elevă la un liceu de prestigiu din județul meu. M-am pregătit patru ani – în condiții de pandemie, școală online, grevă generală – pentru examenul de Bacalaureat. Am absolvit profilul de filologie-bilingv. Am optat pentru filologie fiindcă îmi plăcea limba și literatura română foarte mult. Am continuat să-mi dedic majoritatea timpului studiului și perfecționării. Și nu din obligație… din plăcere. Am terminat cei patru ani – chinuiți – de liceu cu 10 curat la română…
Luni, în 26 iunie, elevii claselor a XII-a am susținut prima probă la examenul de Bacalaureat – proba la Limba și Literatura Română. Prima probă, tensiune maximă, stres continuu – un stres început cu câteva săptămâni înainte.
Să ne aducem aminte de ce: profesorii (unii) au ieși în stradă, la protest, să facă gălăgie. Noi, elevii, și ai noștri, i-am susținut. Dar tot noi, elevii claselor a XII-a și a VIII-a, deși maxim împotriva grevei, i-am susținut de acasă, dintre cărți și caiete. Le-am respectat decizia. Profesorii sunt oameni – și-au cerut valorificarea muncii printr-un echivalent al banilor, logic, nu? Dar nu asta a fost sursa de stres și nopți nedormite… Unii profesori au avut mizerul tupeu să vorbească în fața unei țări întregi, a elevilor, a părinților, amenințând că dacă nu le vor crește salariile vor „boicota” examenele naționale. Vor ce??? Vorbesc din punctul de vedere al unui elev absolvent de liceu – cumva profesorii (unii) au amenințat că se răzbună pe elevi?? Cumva aceeași (unii) profesori ne spuneau că „suntem viitorul țării”?? Eu zic ca da… Spuneau că dacă nu își văd banii, nu-și mai vor da interesul pentru educație. Și DE BUNĂ SEAMĂ că așa au făcut la evaluarea examenului de Bacalaureat!
Pe lângă faptul că în sala de examen există supreveghere audio-video, înainte să ne semnăm prezența suntem obligați să lăsăm într-o sală supravegheată până și bluza de trening de pe noi. Suntem avertizați cu ceva timp înainte să fim atenți la tricourile ce le purtăm, să nu cumva să aibă stickere, inscripții sau alte feluri de texte printate pe ele, căci vom fi acuzați de fraudă. Nu v-ar apuca frica? Nu miști, nu te învârți. Îți cade un pix de pe banca? Te iau toate transpirațiile până îl ridici – „dacă mă ceartă că fac puțină gălăgie?”, „dacă mă scoate afară?”.
Da, mi se pare extraordinar ca un examen să se desfășoare în condiții de maximă securitate… Dar nu mi se pare okay să mă oblige să-mi dau bluza de trening jos pentru că pe ea este inscripționat numele trupei mele favorite… Sau problema anulării foilor. Să vorbim și despre ea. Se dă exemplu pe tablă „Nume: Popescu / Prenume: Ion”. Nu vi se pare normal și natural ca stresul și tensiunea să preia controlul și elevul să își greșească efectiv numele?? ”Okay, ai greșit, nu este niciun fel de problemă, mai ia o foaie și fii atent. Fără emoții!” Deși ne așteptăm la un răspuns înțelegător care să ne calmeze, primim un răspuns răstit, pe un ton nervos: „De ce nu ești atent? Tu nu știi că nu te cheamă Popescu? Consumăm foi pentru voi care nu știți cum vă cheamă!” Și adolescentul iar își face gânduri…
Închid paranteza și revin la proba de la Bac la română. Un subiect interpretabil, un barem limitat. Noi, elevii, am făcut petiție. Și noi suntem liberi să facem dreptate. Ce am cerut? Punctarea variantelor de răspuns la primul exercițiu – care cerea explicare sensului secvenței „de bună seamă”, o expresie cu tentă ușor arhaică. La subiectul al III – lea, ni s-a cerut elaborarea unui eseu de minim 400 de cuvinte (minim 2 pagini) în care să prezentăm fie particularități ale unei opere studiate (REAL), fie particularități ale unui personaj dintr-o operă studiată (UMAN).
A observat cineva că notele dinainte de contestații la real au fost mult mai mari decât la uman? Am observat eu. S-au depus contestații și, odată cu semnarea cererilor de contestație, a venit al doilea (sau al treilea) val de stres. Nu cred că există vreun elev care să scrie cerere de contestație și să nu fie sigur de corectitudinea lucrării deja redactate și corectate superficial. Aș defini termenul „contestație” cu sentimentul neîndreptățirii pe care un elev, student, îl simte atunci când lucrarea sa a fost sub-evaluată și consideră cu maximă certitudine că merită mai mult. De ce merită? Pentru că știe ce a scris pe hârtia aia. Nu cred că poți avea un astfel de sentiment atunci când vezi nota și te liniștește psihic.
Uitându-mă la nota acordată după contestație, îmi vine să cred că trăiesc într-un vis urât. De ce? Pentru că am depus contestație, conștientă că merit mai mult, conștientă de nivelul meu de performanță. Și în fine, mie mi-a crescut rușinoasa notă cu 15 sutimi, dar altora le-a scăzut drastic. De ce simt frustrare? Pentru că – repet – am terminat patru ani de liceu cu media 10 la română, iar la Bac mi s-a acordat o notă mizerabilă pe care nici măcar nu mi-aș fi putut închipui că există pentru mine.
Unii profesori spun că „notele se iau, nu se dau”. Ei bine, ei mi-au dat o notă care NU reflectă realitatea. Au scăzut notele îngrozitor, este de necrezut. DE BUNĂ SEAMĂ, că „viitorul țării” rămâne o simplă zicală, care în România nu va putea niciodată deveni realitate. „Viitorul țării” termină liceul și pleacă la studii în străinătate. „Viitorul țării” promite că se va întoarce, dar nu o va mai face… „că-i mai bine dincolo”. Oare de ce-i mai bine dincolo? „Vreau să plec, copiii mei să nu fie chinuiți de mizeria de educație din România.” N-ați vrea și voi doar ce e mai bun pentru copiii voștri? Pentru nepoții voștri?
Cărți de critică, eseuri de critică, eseuri de analiză, scheme, comentarii, desene, fișe, post-its… Toate acestea ca să rețin logic… Iar tot comentariile învățate pe de rost au fost mai apreciate la Bac decât un eseu gândit și structurat?! Extraordinar… Să verificăm fișele matricole! Să verificăm dosarele unde sunt afișate (sau nu) fotocopiile certificatelor recunoscute internațional! Să verificăm munca facultativă! Am învățat să îmi iau două examene lingvistice și examenul pentru echivalarea competențelor digitale. Am note mari la celelalte două probe, dacă am învățat pentru alea, deduc că la română nu am făcut-o și de aceea „am luat” o notă mică.
Nu își pune nimeni semne de întrebare??? Nu vreau să cred că cele patru rânduri de mâini și cei patru creieri ce au „evaluat” lucrarea mea cunosc mai puțină teorie decât cunosc eu. Nu vreau să cred că am provocat confuzie unor profesori „calificați” cu grade și titulatură luată pe pile, cu lucrarea mea.
Nu vreau să cred că acei profesori nu auziseră niciodată de Ion, eroul tragic ce a comis hybris-ul sau alte concepte mai puțin învățate la clasă. Dar nici nu vreau să cred că fix în acea zi de luni, toate cunoștințele mele m-au părăsit când am primit subiectul.
De ce la română și nu la istorie? Sau logică. Aceeași poveste la logică: două cazuri speciale și două sau patru mâini de profesori care habar n-aveau de ce una dintre reprezentările Venn avea două x și nu unul. Incompetență? Superficialitate? Poate o altă amenințare la ce vor face dacă nu își văd banii? De ce să aibă copilul de suferit?
Acum înțeleg de ce unii profesori au ieșit în stradă… Acum înțeleg de ce unii profesori au dat cu noi de pământ… Acum înțeleg tot. Ni se repeta că suntem „viitorul țării”, dar nu… Ei sunt viitorul țării. Ei vor continua să ia avântul unor elevi cu potențial. De bună seamă, ei sunt viitorul.
