Cred că în sfârșit mi-a picat fisa de unde se trag credințe precum beleaua aceea cu ”legea atracției”. De la tulburarea narcisică – boala veacului egoismului. Și singurătății.
În acea schemă de gândire (e prea simplistă să o numim paradigmă) omul nu are aspirații ne-egoiste, el nu poate nici pătimi, nu se poate nici bucura de chestiuni ce depășesc universul al cărui centru e în buricul propriu.
Omul realizat, după canoanele acestor ocultisme de mahala este, grosso modo, indiferent. E un șmenar. Un miserupist.
Mă bucur sincer că termenul ”spirit” a fost eliminat din filosofia contemporană tocmai ca să se facă departajarea. Filosofia l-a cedat maeștrilor în țopârlănie ”spirituală” să facă din el zacuscă.
Țopârlanul spiritual e în termeni buni cu universul, știe să-l dreseze bine, să-l facă să-i aducă sănătate și virtute.
Minciuna de bază e că ar depinde doar el cum trăiește. O premiză existențială obscenă. Acel ”totul e în interior” și care se traduce prin ”cum trăiești depinde de cum interpretezi realitatea”, e o sfidare a bunului simț de calibrul uneia care neagă legea gravitației.
Faptul că moare cineva nu e o chestiune care să țină de interpretare. Iar dacă acel cineva ți-a fost prieten, rudă sau iubit, dacă nu suferi, ești un monstru, nu o ființă înțeleaptă. Doar că, din fericire, nu prea există monștri decât în pseudo-gândire, mai direct spus: îi zugrăvește teoretic prostia umană.
sculptură de Haejin Lee
Nu știu dacă e mai revoltător în aceste tratate despre cum să ai o viață bună prin alienare și eludând realitatea faptul că e tratată condiția umană în termeni de desene animate și de psihologie marțiană sau faptul că lumea comună și existența în sine sunt falsificate grosolan.
Gândirea cea mai luminoasă, dublată de bunătate și de noblețe sufletească nu pot împiedica foamea și suferințele și tortura a milioane de inocenți sau vinovați (nu contează!) de pe planetă și e firesc să rezonezi cu suferința lor și să te doară neputința.
E imposibil să ai un copil sau un părinte bolnav și să zburzi de bucurie.
Tocmai pentru că nu suntem izolați, tocmai pentru că nu trăim sub clopote de sticlă e firesc să rezonăm unii cu alții și cu tragedia întregii lumi.
Gândirea pozitivă e nurofen.
Faptul că un ins își învinge niște porniri belicoase gratuite, invidia, gelozia, frustrarea nu înseamnă că se va simți euforic. Nici că viața îi va scoate pe tavă curcanul rumenit zi de zi. Nu înseamnă nimic. Nu există consecință a învigerii răului interior alta decât conștiinta faptului. Te simți mai inocent, atât… Puritatea e un beneficiu în sine. Cum era în reclama aceea? ”Mai uscată mai curată”.
Tocmai pentru că nu ești egoist suferi. Tocmai pentru că îți pasă și ești neputincios.
Suferinta e de îndurat și cam atât. Conviețuiești cu ea.
Iertarea nu e nici ea posibilă decât în anumite condiții. Nu îl poți ierta pe Stalin decât dacă ți-ar fi făcut rău numai ție. Poți să ignori în sinea ta ceea ce știi despre el. Dar iertarea e o amăgire.
Iertarea reală e consimțită și are sens doar în lumina a două conștiințe și în relație.
În imagine, lucrarea Ego Erectus a aristului spaniol Mario Mankey
Ce spune spritualitatea de mahala este că nu este posibilă noblețea. Cheia de lectură a acestor tratate este desigur pragmatismul funciar al mentalităților contemporane. Mecanismele simțirii pe care natura le-a perfecționat în noi pentru rezonanța cu mediul și adaptare sunt puse la mâna tiraniei-individuale în aceste concepții.
”Omul” acestor concepții își arogă, nu atât puterile zeului, cât statutul de zeitate. El așteaptă puterile ca recompensă pentru faptul că s-a reprezentat ca atare și se simte zeu.
Aici e cheia murdară a chestiunii. Toate strategiile de ”bună purtare” se subordonează țelului recompensei. Ea nu e un scop în sine, iar faptul de a trăi în pace cu sine grație comportamentului – nu virtuos, ci pur și simplu decent uman – nu e suficient. Omul trebuie să obțină profit de la viață. Creativitatea e un premiu. Tot ceea ce este firesc în sens natural, tot ce se întâmplă de la sine, este dezarticulat și redimensionat în așa fel încât să poată butona omul chestiunea, să manevreze cu mintea.
Procesul în sine e obositor și absurd.
Viața reală e simplă, ți-e foame, vrei să mănânci, ți-e somn adormi. Comunicarea, creația, nevoia de dragoste sunt foame și poftă de liniște într-un sens puțin mai abstract.
Citind polologhia neo-spiritualiștilor, mai că îți vine să devii religios.
Orice religie explică de ce e important să fii bun, să faci binele, să te lupți cu invidia și orgoliul.
De ce nu se face să judeci.
Religiile, ca și filosofiile serioase pun omul și motivațiile sale în slujba celor sacre: Adevărul, Cunoașterea, Binele, Frumosul.
Or neospiritualiștii pun tot ce mișcă în coșuri rituale în altarul zeului EGO.
Care e după ei țelul oricărui demers: să se simtă omul bine, trimfător, învingător, strălucitor, realizat.
În religii, țelul e să facă bine, să îi ridice pe alții, să nu lase pe nimeni să fie învins, să își domolească pofta de a străluci în vreme ce alții trăiesc în depozite de gunoi.
Nu e nimic glamorous în morala religioasă. Acolo nu e vorba de împlinire, ci de sacrificiu.
Aș putea continua, dar mă opresc aici.
Vă las să vă delectați singuri cu principiile șamanismului de mahala:
”Toate lucrurile pe care le dorești te doresc la randul lor! Banii te doresc. Sănatatea te doreste. Fericirea te dorește!
Trebuie sa începi prin a-ți cultiva o stare de spirit pozitivă. Astfel spus, dacă dorești să primești lucruri care te fac fericit, trebuie să începi prin a-ți cultiva starea de fericire, emanand aceasta vibrație!”
Ezit între dezgust și un hohot de râs. Păi, la cât de intens, de convingător, de inocent și de cu bună credință îl visează în adolescență mândrele pe Făt Frumos și visează flăcăii Consânzene, trebuia să fim toți în rai demult.
Nu citiți așa ceva. Dăunează grav sănătății!
