ecart
carnasier în delir privirile lui
mă devorau le-am lăsat
să o facă
c-ar fi două clavicule
de fluture am crezut la-nceput
le puteam frânge doar
strângând puțin ochii dar n-a fost
să fie așa castelana
poartă la brâu șiragul zilelor
în care n-a fost privită
realitatea ca o floare ce explodează
la butoniera cavalerilor de onoare
ca trupul păsării smuls dintre aripi
foto painting sursa
***
când mi s-a-ntâmplat mie, am fost îngropată
cu fața în jos, au spus ca
să pot vedea cerul, oricum
viața mi-o petrecusem cu
capul veșnic în nori, toate-mi păreau
caraghioase și răsturnate
nu era cazul să fac taman acum
vreo excepție, noblețea e o fată suplă
cu gâtul atât de lung că poți urca pe el
până în miezul cerului, de-acolo
îți iei de-ale minții, cele necesare
pentru un trai decent cu capul sus… Citește și despre morți numai de bine
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
