e totul la vedere
doar m-ai dădăcit seara
să nu mă uit și
să nu mai ascult
acum scoate-mă din visul acesta
rănite de-o nefericire aproape obscenă
prea multe șifoniere umblă pe străzi
și târâie oglinzi anxioase-n obrazul orașului
prea multe
dislocate sertare pline
de lenjeria ruginită a vântului
limbile-și scot
e totul la vedere și atât de ascuns
s-a oprit unul la poartă și-am asmuțit
da, lătra câinele
cu gura mea
încleștată
foto tumblr.com
tiptil se petrece alunecarea în dor
un carbonat concentric împresurând un cusur, o frunză
un dinte mic dintr-o veche iubire
și ploaia care dizolvă eternitatea
în straturi
unul, două… așa înveți să pierzi șirul
încolăcite brațe-nfundate-n chimia răbdării… Citește și alunecarea în dor
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
