Ieri, cu vreo zece minute înainte de miezul nopții, am auzit primele petarde și artificii, undeva în apropierea blocului meu. Fericită ca un copil care tocmai a aflat că a venit circul în oraș, am fugit împiedicându-mă de toți pereții până am ajuns la bucătărie.
Am deschis larg geamul și am urmărit entuziasmată spectacolul de lumini ce mi se oferea la mijlocul dintre ani. Nu țin minte să mă fi bucurat vreodată atât de tare de niște artificii. După un an ciudat cu tot felul de restricții, explozia asta de culori în noapte a fost ca descătușarea unui urlet reprimat.
În timp ce stăteam cu coatele pe pervaz, cu capul în palme, cu respirația tăiată și cu lacrimi în ochi, am auzit din curtea casei de peste drum cum o femeie se certa cu cineva. Îi amenința pe băieții care lansau artificiile că va chema poliția dacă nu vor înceta cu gălăgia.
Că, cică, sunt interzise de lege, și că sperie câinii. Femeia urla ca o isterică, de parcă toată strada era a ei, nici nu mai conta dacă oamenii din cartier aveau o altă părere.
Băieții i-au reamintit politicos femeii că e Revelionul, că sunt doar niște artificii care ar trebui să bucure oamenii, nu să-i deranjeze, că se întâmplă doar o dată pe an, nu în fiecare zi. Văzând că femeia e de neclintit, băieții și-au cerut politicos scuze, apoi au plecat în treaba lor, pe o altă stradă. Iar eu m-am trezit urlând de la geam, din toți rărunchii, aplecată peste pervaz, ca o nebună despletită căreia i se luase jucăria: Vreaaaaau artificiiiiiii! Lăsați artificiiiiiileeee!
Apoi, liniște. Niciun sunet, nicio lumină pe cer. Doar stelele, mute, părtașe și ele la urletul meu. Și vecinii mei care, cu siguranță, mi-au auzit țipătul.
Dar ce să vedeți?, la miezul nopții, au urmat alte artificii. Alte bubuituri, alte explozii în noapte care au ținut minute bune. De peste tot, oamenii împușcau cerul cu lumini colorate. Femeia care tocmai se revoltase din cauza zgomotului probabil că s-a ascuns în beci și și-a acoperit urechile cu straturi groase de căciuli, fulare, basmale, neputincioasă în fața avalanșelor de bubuituri.
Cât de searbădă și tristă trebuie să-ți fie viața dacă nu mai știi, sau ai uitat, să te bucuri de niște artificii. Când ajungi să-ți pierzi entuziasmul, plăcerea și mirarea în fața ludicului, flacăra din tine se stinge ușor. Licuricii își pierd strălucirea, apoi mor. Și e păcat, e tare păcat.
Niciodată nu mi-a plăcut să fac retrospective, să trag linii și să socotesc plusurile, minusurile, fericirile, durerile. Că așa sunt eu, mai flower power, iau lucrurile ca atare, sau mă iau ele pe mine pe sus. Cu toate acestea, pot spune cu certitudine că anul care tocmai a trecut a fost un an guvernat de frică. De boală, durere și de moarte. O frică care ni s-a strecurat sub piele treptat, câte puțin în fiecare zi, la fel cum apa lăsată să curgă la robinet se prelinge din chiuvetă și inundă încet casa, mușcând hulpav din pereți.
O frică mocnită, pe care nu am mai simțit-o niciodată în viața mea. O frică care a schimbat oameni, a scos la iveală răutatea, sau, dimpotrivă, bunătatea din om. O frică cu multe fețe, care ne-a încercat în fel și chip. S-a jucat cu mințile și cu sufletele noastre. Frica de boală a încețoșat rațiuni, a provocat dispute inutile, ne-a făcut să ne îndoim de aproapele nostru, de noi înșine, să emitem judecăți, ne-a zdruncinat planuri, călătorii, vacanțe, ne-a distanțat forțat de familii.
Dar a mai făcut și ceva bun anul care a trecut, ne-a amintit cât de minunat e aerul respirat adânc în piept, ne-a reamintit câtă bucurie poate fi într-o simplă plimbare sub cerul liber, am redescoperit pădurea, ne-a obligat să punem frână alergăturii inutile, ne-a făcut să ne cumpărăm mai multe pijamale decât rochii de gală, mai mult mălai decât caviar, să prețuim mai mult natura, să realizăm cât de puține lucruri avem nevoie pentru a avea o viață tihnită. Fericirea a fost, oarecum, redefinită.
2020 a fost un an al naibii de ciudat. Un an în care se contabilizau morții. Cifre afișate în fiecare zi pe ecrane. Un an căruia i-am văzut doar ochii. Pentru că din martie, zâmbetului i s-a pus mască. Și mi s-a mai confirmat ceva, că oricâte planuri vrei tu să-ți faci, viața ți le poate spulbera într-o clipită. De-aia e bine să iei clipa așa cum e, și să încerci să o faci desăvârșită.
Și bucură-te de artificii.
Nu omorî în tine licuricii.